top of page

STRUCTURILE CA ESENȚĂ A REALITĂȚII

Updated: Jun 19, 2023


Chestiunea principală, în jurul căreia se învârtește discuția asupra posibilității cunoștinței metafizice, este mai ales acea a caracterului de necesitate al acestei cunoștințe. Pentru a se funda necesitatea acestei cunoștințe, logica a fost silită să apeleze la așa-numitele concepte, care sunt în discuție. Numai că, tocmai împotriva acestor concepte, împotriva imobilității lor, împotriva caracterului lor ceva cam țeapăn, aș zice împotriva posibilităților de a se mula pe o realitate, care pare a fi în continuă devenire, în curgere, împotriva acestor concepte se îndreaptă argumentele dușmanilor metafizicii. Din lagărul nominalist sau pozitivist, argumentul fundamental era caracterul schimbător al realității sensibile fata de caracterul schimbător al conceptului, și poziția pozitivistă nominalistă, tindea tocmai a stabili că realitatea sensibilă este, din anumite motive, singura realitate. Confuzia am încercat să v-o fac sensibilă, atunci când am arătat că a spune că realitatea sensibilă este singura realitate, nu înseamnă propriu zis o realitate ontologică, ci singura realitate care ne sta la dispoziția noastră, singura realitate pe care putem sa o cunoaștem. Cu aceasta obiecție a mea, însă, poziția pozitivistă nu este, încă, complet și definitiv răsturnată. Opoziția dintre schimbarea necontenită a realității sensibile și fixitatea conceptului are la bază o discuție ceva mai adâncă. În discuția aceasta intră însăși existența principiului identității,

Senzualismul, nominalismul, pozitivismul, nu neagă existenta principiului identității, nici valabilitatea lui, neagă însă, că acest principiu al identității ar avea și o valoare ontologică.

Este evident că, pentru a ne putea descurca, într-un anumit fel, de curgerea realității sensibile, trebuie să ajungem la anumite forme de echilibru, care, fiind fixe. ne servesc nouă de puncte de reper în această curgere; dar aceasta nu înseamnă că acestor puncte de reper, de natură logică, trebuie să le corespundă în adevăr ceva și în realitate. Filozoful Bergson a pus problema într-o altă formă și zice: realitatea sensibilă este mișcare, devenire; logica este încadrare a acestei deveniri. Întotdeauna mișcarea depășește, ca realitate, conceptul: este mai multă realitate în mișcare decât în conceptul mișcării. Și exemplul pe care îl dă el este acesta : este ceva mai mult în mișcare, pentru că o mișcare nu se reduce numai la pozițiile succesive ale unui mobil aflat în mișcare: aceste diferite poziții, puse una după alta, indiferent cât de multe ar fi, nu dau încă mișcarea. Prin urmare, vedeți, zice el, că analiza legii mișcării este depășită de mișcarea însăși.

Chiar așa de nou nu este acest argument. Această obiecție este cunoscută din vremea veche: este poziția eleaților și poziția heracliteienilor, în formă opusă.

Ce însemnează propriu-zis această obiecție ? Este evident că suma pozițiilor unui mobil aflat în mișcare nu dă mișcarea însăși : dar eu mă întreb dacă aceasta înseamnă conceptul de mișcare, dacă argumentul acesta răstoarnă în adevăr ceva din valoarea conceptului mișcării. A transcrie o mișcare prin diferitele poziții pe care le ocupă mobilul nu înseamnă a avea de-a face cu mișcarea însăși, ci înseamnă a avea un fel de transpunere grafică, într-un anumit fel, a acestei mișcări. Argumentul ar vrea să depășească problema și numai așa capătă el o valoare metafizică oarecare; și iată cum vrea să o depășească.

Argumentul zice: de îndată ce nu există decât mișcare, înseamnă că conceptul, care nu este mișcare, ci care este o formă fixă, nu prinde realitatea însăși.

Exactitatea argumentului, așa cum vi-l înfățișez eu, vă rog să credeți că este cercetată de mine personal cu de-amănuntul. Argumentul acesta, însă, nu spune absolut nimic - și iată de ce.

Conceptul de mișcare, care este identic cu el însuși întotdeauna, este o realitate în planul logic; mișcarea însăși, care este un fapt, este o altă realitate, în planul realității sensibile, în cazul de față, Ce vrea să stabilească, prin acei argument, senzualismul ? Că realitatea logică nu se mulează pe realitatea sensibilă, sau realității logice nu-i corespunde o realitate sensibilă. Evident. conceptul este ceva fix, și evident, mișcarea este un fapt care se petrece, Întrebarea este : această mișcare are sau nu are o identitate ? Poate sau nu poate această mișcare să fie privită ca un tot ? Însuși argumentul bergsonian, care zice că în mișcare este mai mult decât diferitele poziții ale mobilului, îndeamnă să credem ca senzualiștii sunt de părere că mișcarea se poate înțelege ca unitate, care depășește diferitele poziții ale mișcării.

Evident, noi percepem — să întrebuințăm acest termen — o realitate sensibilă, un eveniment; este adevărat că evenimentul nu se poate repeta : nu există în realitatea sensibilă repetare a unui eveniment, nu există adică identitate de evenimente în realitatea sensibilă. Cum spuneam și altă dată, cel puțin o coordonată a evenimentului trebuie să fie deosebită : timpul. Întrebarea este însă : în momentul în care s-a produs un eveniment, cu trecerea timpului sau cu continuarea mișcării cum zic senzualiștii — se schimbă evenimentul care s-a produs ? Avem noi dreptul să-l fi înregistrat în conștiința noastră ? Evident că da. Avem noi dreptul ca imaginea evenimentului, odată produs și înregistrat în conștiința noastră, să rămână identică cu ea însăși ? Desigur că da.

Vedeți, prin urmare, conceptul este fără îndoială ceva fix ; realitatea sensibilă se prezintă în formă de devenire; nu este mai puțin adevărat, însă, că orice eveniment întâmplat sub egida devenirii, în această realitate sensibilă, are deci identitatea Iui. Prin urmare, principiul logic al identității nu mai este pur și simplu o formă a conștiinței noastre, a facultății noastre de cunoaștere, ci ceva fundat în chiar realitate.

Dar schimbarea, mișcarea, devenirea, faptul că totul se schimbă în realitatea sensibilă și că — așa cum spunea bătrânul Heraclit — nu ne scăldăm niciodată în aceleași unde ale unui râu, faptul acesta ca în adevăr toată realitatea sensibilă să pornească într-o dislocare, să facă oare ca nici o posibilitate de orientare să nu existe în realitate ? Nu, există mai mult decât posibilitate de orientare: nu logica și nu conștiința noastră construiește unități în această realitate sensibilă, ci evenimentele însele se grupează și organizează în unități,

Mi se pare că, înaintea d-voastră, stabileam ca trăim o epocă de staticizare a vieții. După Renaștere , adică după epoca individualității puternice , a urmat , în toată viața economică europeană, așa numitul sistem al liberei concurențe, lupta între diferite inițiative și diferite teluri de ajungere , și evident succesul era al celui bine înzestrat. Concurența aceasta este pe cale să dispară, pentru ca interesele producției economice au dus la necesitatea organizării producției și în loc ca producătorii să se lupte unul împotriva celuilalt, s-a ajuns la încheierea că este mai bine ca producătorii să coopereze și să se încadreze în niște unități superioare lor, care sunt trusturile. Ei bine, trustul, care este tocmai încadrarea diferitelor forțe producătoare și care este o formă fixă, este cam ceea ce este conceptul în logică : înăuntrul trustului se întâmplă o mulțime de lucruri, ceea ce însă nu schimbă cadrul general, nu atacă natura acestei unități superioare care este trustul.

Un alt exemplu. Știți că înăuntrul unei molecule de gaz, de exemplu, particulele ei se mișcă cu o repeziciune uimitoare, după anumite drumuri de mișcare, care sunt necunoscute. Molecula însăși este o formulă medie a tuturor mișcărilor neregulate ale acelor particule dintr-o moleculă. Dar, veți zice că, de îndată ce sunt mișcări neregulate, însemnează că molecula nu există. Ei bine, mișcările acelea sunt neregulate, dar ele nu constituie o moleculă decât atunci când se întâmplă în anumite condiții ; și aceasta mă interesează pe mine, că se întâmplă totuși în anumite condiții. Prin urmare, față de mișcările dinăuntrul moleculei, molecula se comportă oarecum statornic; este o formă fixă, față de infinitatea de mișcări neregulate, care se întâmplă înăuntrul ei, în același fel în care trustul era, în exemplul de adineauri, o formă fixă, înăuntrul căreia se întâmplă diferite procese de producție.

Și atunci, principiul identității din logică nu este un principiu care nu se sprijină pe nimic, ci îi corespund în adevăr „realiter", în realitatea sensibilă, anumite forme fixe.

Pentru ca să înțelegem lucrul acesta, trebuie să ne dezbărăm de mentalitatea aritmetică și să căpătăm mentalitatea organică a realității. Este foarte ușor senzualismului bergsonian să răstoarne logica, atunci când el vrea să întrebuințeze împotriva logicii această mentalitate aritmetică. Nu-i mai este deloc ușor să răstoarne logica atunci când își schimbă punctul de vedere. Este evident că o mișcare nu este egală cu suma pozițiilor unui mobil: dar cine a pretins aceasta ? Este evident că în realitate se întâmplă o mulțime de mișcări, că realitatea este în continuă mișcare ; întrebarea este dacă aceste nesfârșite mișcări nu se integrează într-un tot organic, stabil, fix.

Corpul omenesc este o sumă de procese chimice, dar nimeni dintre noi nu va fi în stare să nege existența corpului omenesc prin faptul că de ieri până astăzi s-au întâmplat o mulțime de procese și s-au schimbat anumite lucruri. Oricâte lucruri se vor schimba, însă, eu am rămas același adică eu sunt aceeași formulă de raporturi, aceeași formulă de organizare a unui anumit material. Corpul omenesc nu este o anumită cantitate de carne, ci este o formulă de organizare a unor anumite forțe, în același fel în care o moleculă este o formulă de organizare a unor anumite mișcări.

Vasăzică, formele fixe există în realitate, dar nu există ca realități sensibile, ci ca formule de organizare a unui grup de evenimente din realitatea sensibilă ; cu alte cuvinte, formele fixe din realitatea sensibilă nu sunt de natură materială, ci de natură structurală.

Ei bine, o asemenea formă de natură structurală este și conceptul. Principiul identității respectat în logică, cu prilejul constatării existenței conceptului, poate să fie, trebuie să fie, respectat și în realitatea propriu-zisă, numai că nu în componentele acestei realități, ci în organele constituite ale ei. Aceasta este o concluzie destul de interesantă, care vă schimbă puțin ideea asupra realității sensibile și vă pune în contact cu așa-numita problemă a esențelor. În definitiv, aceasta este esența realității, formula de organizare a unor anumite materiale. A cunoaște realitatea nu înseamnă a fi în contact în fiecare moment cu tot ceea ce se întâmplă în realitate, ci a cunoaște legile și formele în care această realitate se organizează.Aceasta înseamnă cunoașterea metafizică a realității: cunoașterea dinăuntru în afară.

Bergson, ca în general pozitivismul și senzualismul contemporan, și cel vechi , aveau altă metodă, și ziceau : de îndată ce totul este o devenire, cel mai bun lucru este ca să ne cufundăm noi înșine în această devenire și să devenim și noi, să ne destrămăm și noi în această devenire. Este o perspectivă care pe mine nu mă încântă.

Când îmi pun probleme de metafizică, am anumite puncte de reper : eu știu că îmi pun probleme de metafizică și, întru atât întru cât îmi pun probleme de metafizică, eu și exist, ca eu, nu ca altceva. Metoda pe care ne-o propune senzualismul este a recunoaște că noi nu existăm. Este un lucru dificil, pentru că, dacă nu existăm. cine își mai pune problemele de metafizică?

Zice, așadar, senzualismul să ne cufundăm în realitate, sa devenim noi înșine această realitate în curgere, în devenire continuă, adică să ne destrămăm noi înșine în aceste impresii, care n-au nici o legătură între ele, pentru că - acesta este punctul de vedere senzualist - logica organizează, prin concepte care nu aparțin realității sensibile, care sunt în afară de realitatea sensibilă, logica organizează curgerea aceasta a impresiilor. Bine, dar a renunța la logică, înseamnă a nu mai organiza ?

Să presupunem că logica organizează prin concepte această devenire; dar conceptul acesta, că eu am conștiința mea, este tot o organizare a logicii ? Conștiința de mine însumi este un fapt, pe care eu îl trăiesc, nu pe care îl gândesc. Ei bine, tot logica creează și acest fapt de viață ? Evident că nu.

Dar ce avantaj îmi prezintă mie concepția senzualistă ? Să renunț la conștiința de mine, aș putea să fac și aceasta ; întrebarea este însă ce am câștigat, pentru că, a renunța la conștiința de tine însuți, înseamnă a exclude ceva din realitate. Care este metoda senzualistă ? Să sărăcim realitatea, să distrugem ceva din realitate.

Eu cred că a cerceta metafizic realitatea înseamnă a potența realitatea, a o potența prin cunoașterea, prin precizarea, prin înțelegerea ei, nu a o sărăci.

Vedeți dar, senzualismul nu vrea să cunoască, în această ordine de idei, punctul de vedere organic; el desface realitatea în elementele ei constitutive, cade adică în păcatul pe care vrea să-l arunce pe seama logicii . Mișcarea este ceva mai mult decât suma tuturor pozițiilor unui mobil în mișcare, de acord; dar atunci va rog sa generalizați acest punct de vedere și să spuneți : formula de organizare a unui material este mai mult decât acel material pus grămadă, pentru că, dacă în corpul omenesc sînt şapte kg de sânge, 40 de carne, 13 de oase, toate acestea puse la un loc nu vor da niciodată un om. Va sa zica să fim consecvenți până la sfârșit - și formula ca mişcarea conține mai mult decât pozițiile succesive ale mobilului în mişcare, să o aplicăm peste tot, și atunci ajungem tot la formula noastră de adineaori ca exista in realitate forme fixe, identice cu ele insele. Aceasta identitate nu se referă însă la materialul realității sensibile, ci la formele de organizare ale acestui material. forme care nu sînt propriu-zis ale minții noastre, ci sunt ale realității însăși.

Iată, prin urmare, ce înseamnă această cale a criticii pozitivismului şi senzualismului modern, iată prin urmare ce înseamnă esența realitáții. Esența realitätii nu este ceva material, este un principiu structural, un principiu de natură spirituală.

Vreți să plasați lucrurile, pe care vi le-am spus până acum, în istoria filozofiei - vă voi da un punct de reper. Este mai mult însă o aproximație decât o identitate : este forma aristotelică, cu oarecare aproximație, ceea ce spun eu acum, numai că Aristotel vorbea altă limbă, eu vorbesc o limbă de la 1929; aceasta este deosebirea. Dar deosebirea mai este și alta, că, pentru mine, nu este deloc necesar ca această formulă de organizare să închidă în ea un element dinamic, pe care îl închide formula aristotelică. Eu nu spun că formula mea exclude acest element dinamic. Prin urmare, formula, deocamdată, are avantajul față de principiul formulei aristotelice, că nici nu închide, nici nu exclude un element dinamic. Cu forma aceasta structurală, cu esența așa cum o definesc eu, nu este nevoie să alunecăm în dinamism; poate să alunecăm, dar nu este nevoie să alunecăm în dinamism. Cu alte cuvinte, cu acest principiu fundamental, pe care am încercat să-l încercuiesc înaintea d-voastră, noi putem ajunge și la o valorificare statică a universului, ceea ce nu era cazul cu aristotelismul.

Prin urmare, unitățile după care se organizează realitatea nu sunt funcții ale conștiinței noastre, ci unități rezultând din calitatea lor specială ; nu sunt construcții. ci sunt realități. Nu sunt realități materiale, dar nu sunt mai puțin realități.

Există, prin urmare, esențe ale realității, care nu sunt nici materie, care nu sunt, pe de altă parte, funcții ale conștiinței noastre ; exista esențe care nu numai că justifică, dar care cer stăruitor aplicarea principiului logic al identității, ce duce la constituirea, pe de o parte, și care justifică, pe de altă parte, existența conceptului. Acestui principiu logic îi corespund în realitate esențele.





Frontonul Universității din București - de Karl Storck - distrus in 1944





















81 views0 comments

Kommentare


Post: Blog2 Post
bottom of page