Mărturii :     Annick de Souzenelle

Mărturii :     Vasile Andru

Profesorul Mario Sorin Vasilescu - așa cum l-a cunoscut scriitorul Vasile Andru

Maestrul Mario Sorin Vasilescu (1947 – 2015) a fost o personalitate de primă mărime. Orientalist, conferenţiar, dascăl de înţelepciune, modelator de caractere umane, terapeut; un precursor în yoga românească. Şcoala de yoga întemeiată de el a împlinit 41 de ani şi a funcţionat urcător cu o singură întrerupere: în anii prohibiţiei spirituale, între 1982 şi 1989.

​

În prezent, şcoala sa (singura de la noi recunoscută oficial de Federaţia Europeană de Yoga) este un stabilizator. Adică propune şi propagă un program de practică integrală; corectează şi îndiguieşte, la alţi îndrumători yoghini, multe deviaţii şi fantasmări.

Iniţiat autentic, Mario Vasilescu a îndrumat yoga conform învăţăturii milenare şi o făcea cu măiestrie şi har. Despre începutul lucrării sale, Mario ni s-a destăinuit: „Aparţin – prin guru-l meu – aşa numitei free-way a lui Ramana Maharishi. Am primit iniţierea în yoga la 25 noiembrie 1962. Nu eu m-am îndreptat spre yoga, ci yoga a venit spre mine şi m-a primit, să spunem aşa, prin persoana celui care m-a iniţiat şi care a stat lângă mine un an şi şapte luni până a se întoarce în India.” O întâmplare care a devenit destin . Mario Sorin Vasilescu (n. 25 august 1947, Bucureşti) la 15 ani, a fost introdus în practica yoga pentru a fi salvat. Ştia că se află într-o stare gravă: a surprins o discuţie între doctorul I. C. Parhon şi părinţii săi, că mai avea de trăit 5-6 luni; din cauza unui blocaj major tiroidian, care antrenase o dereglare, incurabilă aparent, a sistemului endocrin. Această disfuncţie tiroidiană atrăsese după sine nenumărate alte complicaţii care şi ele se încadrau în ceea ce şi astăzi se numeşte: ireversibil sau incurabil. Acolo unde medicina oficială s-a vădit inoperantă, practicile yoga au fost salvatoare. Spuneam, contextul acesta i-a hotărât destinul. De atunci, cel salvat la viaţă, a simţit obligaţia şi chemarea puternică să răspundă altora care caută salvarea.

Face studii de Medicină, întrerupte din motive familiale. În 1971-1972 ţine primele lecţii de Ashtanga Yoga, iar din anii 1974-1975, se revelează ca un proeminent şef de şcoală.

Cercetările profesorului Mario Sorin Vasilescu au o temă unitară: Automodelarea umană pe bază de autocunoaştere şi autocontrol. Numeroasele articole pe care le-a semnat până acum - studii teoretice, experimente, lucrări practice, comunicări - converg toate spre tema sa predilectă, cu multiplele ei aspecte: automodelarea la nivelul vieţii cotidiene şi sociale (vezi serialul din „Flacăra”, 1976); elemente de epistemologie ale disciplinelor de automodelare (serialul din „Ştiinţă şi tehnică”, 1977-1982); articole despre filosofia şi practica mişcării conştiente, rubrici şi seriale practice la TV şi radio despre relaxare, utilizarea timpului respiratoriu, optimizarea capacităţii de învăţare; elemente de medicină tradiţională şi terapie holistică (în cadrul unui cerc profesional cu studenţii de la IMF Bucureşti). Comunicările sale ştiinţifice se ocupă de unele modalităţi de echilibrare psihisomatică, sau de cercetări în electronografie pentru evidenţierea modificărilor bio-câmpului în cadrul antrenamentului de autoperfecţionare.

În aceste decenii, au beneficiat de lecţiile sale câteva mii de cursanţi. Cine a practicat cu Mario Sorin Vasilescu i-a remarcat darul paideic special, cunoştinţe enciclopedice, pasiune inter-disciplinară.

În anii 80, fixează jaloanele unei posibile ştiinţe noi: Antroposemiotica. E un domeniu nou şi ar necesita unele explicaţii. Profesorul ne formulează o definiţie: „Capacitatea omului de a sesiza caracterul de informaţie şi – implicit - de semn, în gruparea de semne ale legilor naturii şi în rezultatul manifestat al acestor legi. Autocunoaşterea implică şi efortul de a descifra „semne” pe care materia şi le adresează sie însăşi de când a apărut; dar numai omul poate citi aceste semne. El îşi ameliorează comportamentul decodând corect şi necontrariind sugestiile care-i vin din informaţionalul universal. El va afla că ultima particulă a materiei comunică cu întregul, cu baza, cu prima „stare” a materiei. (...) Omul optimizat îşi amplifică necontenit biocâmpul, el primeşete şi dă cu generozitate.” De unde începe sentimentul şi realitatea de a fi un om util? Iată: „De acord, un om este util prin simplul fapt că există: fie şi pentru că din ele emană automat, în mediu, datele rezultând din relaţia sa cu natura. Cu atât mai mult cu cât acest proces este conştientizat prin cultură. Şi intensificat. Şi tot ca aspect etic al temei, aş merge mai departe, la a întrevedea o lume în care „omul născut din om” (antropogonul) să posede, la cel mai înalt nivel, simţul umanitiv, simţul de apartenenţă la umanitate. Iar socialul, dintr-un instinct, să devină, să devină, tot mai pregnant, fapt de conştiinţă. Aş numi „stare umanitivă” acea posibilă stare a omenirii neegoiste, trăind raţional, automodelându-se mereu în sensul armoniei cu semenii şi natura.”

​

Compatibilităţi, performanţe

La întrebarea dacă există o compatibilitate între religia ortodoxă şi yoga, profesorul Mario Sorin Vasilescu a răspuns foarte pertinent: „Ce aţi zice de compatibilitate între creştinism şi cibernetică… Când spui compatibilitate înseamnă că e vorba de două lucruri care se află pe acelaşi plan epistemologic, gnoseologic ş.a.m.d., de autocunoaştere, aflate fie în idiosincrazie, fie, dimpotrivă, să se completeze fericit. Or, aici nu se pune problema unei concurenţe între yoga şi nici o formă de religie, în frunte cu cea creştină. Sunt două lucruri diferite, bineînţeles că într-una şi în cealaltă eşti sub imperiul divinităţii, numai că, în timp ce religia este întâlnirea omului cu Dumnezeu şi prin aceasta cu sine însuşii, yoga – indiferent care sunt declaraţiile făcute şi care de multe ori au fost nişte capcane foarte bine întinse de maeştri profanilor care încercau să profite de pe urma acestui fenomen - este o întâlnire a omului cu omul. Credinţa este o verticală, dar care obligă orizontala să-şi regăsească verticalităţile sale. Yoga este, într-o simbolistică geometrică, o oblică, o tendinţă permanentă a orizontalului de a se înălţa spre verticală prin efortul său. Yoga este tot ceea ce poate să-ţi dea propria ta fiinţă până în clipa în care devii conştient că restul este în graţia lui Dumnezeu. ”

Mario Vasilescu a avut intervenţii salvatoare, la frontiera miraculosului, aş zice. Există o cazuistică bogată, ştiută şi neştiută. Uneori se ferea de miracole, că există o primejdie ascunsă, ca să nu-i zicem karmică, în miraculosul „programatic”. Dar cunoaşte şi aplică manevre şi procedee terapeutice care produc efecte ca şi miraculoase. A rezolvat cazuri de scleroză în plăci. A vindecat ulcere lucrând şi corectând dizabilităţi de coloană, deşi nu oricine ar vedea „legătura”. După revoluţie, în august 1991, a făcut prima sa ieşire în Occident, la Paris, cu soţia sa Elena Aurelia, doctor stomatolog. Mă aflam şi eu acolo, invitaţi toţi trei de Asociaţia Internaţională Zen. Am încercat să prelungim şederea la Paris. Cu resurse băneşti foarte puţine, locuiam la Campusul universitar, ocupând, trei persoane, o cameră micuţă. Dar, după două zile, Mario se întâmplă că vindecă un pacient parizian care avea grave probleme de coloană; după care, acel pacient recunoscător îl invită pe Mario şi soţia să locuiască la el, la lărgheţe. Apoi l-a rugat pe Mario să mai ajute câţiva cunoscuţi ai săi bolnavi, astfel că orizontul Paris s-a extins subit. Am evocat, aşadar, prima sa ieşire în Ocident. În următorii ani, Mario Sorin Vasilescu a călătorit în Occident de n ori, mai ales în Franţa şi Elveţia, invitat la sesiuni de yoga şi de modelare umană.

Profesorul Mario Sorin Vasilescu, acharya după titulatura sa în domeniu, n-a stat să-şi adune studiile sau conferinţele într-o carte. .[......]”. 

Vasile Andru

in ziarul  Adevarul -  09 august 2015)

Mărturii:   Mihai Neagu Basarab

Discipolii lui Mario

Spre sfârsitul lui noiembrie anul trecut, l-am însoțit pe Mario Sorin Vasilescu la o lecție despre comunicare. Sunt vreo 30 de ani de când îl cunosc pe Mario și mai multe generații de elevi ai săi. Mario a intuit că mă reconfortează dimensiunea lui gasconă, d'Artagnan-ul din el, și mi se înfățișează mai ales din această perspectivă, cu rol secundar în munca pe care o desfășoară cu discipolii lui, oameni de diferite vârste, uniți printr-un buchet de rare însușiri comune, care-i adună în jurul prietenului meu. Între aceste însușiri, greu de intalnit în afara grupului lor, rețin aici: o sensibilitate ieșită din comun, o probitate absolută, în dorința de a se cunoaște pe sine și a-i cunoaște a-i ajuta pe alții, o nevoie brutală de sinceritate și o anume frică și sete de adevăr, mult mai important pentru ei decât pentru alți semeni ai noștri obișnuiți sa traiască în afara problemelor delicate. Fiecare discipol al lui Mario este, într-un fel, ca un bibelou, lucrat din cel mai fin porțelan, pe care te sfiești să-l atingi, ca sa nu se spargă. De asemenea, fiecare trăiește parcă purtând în suflet această spaimă de a nu fi dărâmat de brutalitatea mediului. În permanentă, de peste 30 de ani, cam două-trei sute de asemenea gingașe opere ale lui Dumnezeu devin mai puternice, iese fiecare din criza lui intimă, în contact cu învățătura lui Mario, un fel de medic al serviciului de Salvare al lui Dumnezeu. După câțiva ani, discipolul e copt și reintră autonom în viață, mult mai puternic decât fusese înainte de a învăța de la Mario abecedarul propriei lui ființe. Au fost și elevi ingrați care, descurcându-se singuri la un moment dat, au considerat că învățătorul care le-a pus creionul în mână nu mai corespunde nivelului la care au ajuns ei. E un fel de a recunoaște că n-au primit lecția despre vocație, sau poate ca au lipsit în ziua respectivă.  

În după-amiaza de noiembrie în care l-am însoțit pe Mario la sala Dalles, discipolii păreau aidoma cu cei de acum 20 de ani. Și totuși erau altfel, mai liberi în context, în sensul ca n-am mai recepționat frica de Securitate și de partid, instituțiile care, în agonia lor atat de viguroasă au avut însă grijă să inoculeze alte frici, pe care, totuși, elevii lui Mario nu prea le simt, din natura lor constitutionala. În continuare, elevii lui Mario se deosebesc mult de românul actual standard, care face haz de necaz și te plesneste dacă-l contrazici, trăsătură de caracter relativ nou trecută în mai toată populația, în deceniile în care fiecărui cetățean i se repeta de mai multe ori pe zi ca e un activist de partid. Pe vremea perestroicii, românii aveau un scurt banc, de fapt răspunsul la întrebarea: "De ce n-a avut comunismul succesul prevăzut de întemeietori ?", care era: "Fiindcă n-a fost mai intâi experimentat pe animale". Și totuși, comunismul, acest mare dușman al țărănimii, pe care rezultatele ultimelor alegeri (2000) ne demonstrează c-a lichidat-o, a știut să folosească în strategia lui elemente de ruralitate și cosmicitate: la 40-45 de ani erai considerat  profesional încă un copil, doar nu era sa-ncepi sa culegi roadele carierei, recoltarea nu durează jumătate din timpul activ ! Cum așa? Muncești 20 de ani sa culegi roadele alți 20?! Cine-a mai văzut pe ogor una ca asta ?  Locurile de munca erau sigure, dar și foarte amenințate, în același timp. Paradox al socialismului totalitar, societate oricum plină de paradoxuri de-astea. Îmi amintesc cum, în același sens, magistrul meu Petre Țuțea spunea: "Cine-a mai văzut ? În același timp, inflație și deflație. Leul nu valorează nimic și nu-l găsești să dai cu pușca ! ". 

Acum, în democrație sau în capitalism, cum vrem să-i zicem, pentru ca nu e nici una nici alta, posturi sigure n-au decât micii funcționar la stat, care cam ard gazul, e drept, și în Occident, fără să știe exact ce fac, de fapt.  

O preocupare majoră a șefilor era sa bată în cuie ierarhia sub ei și să subrezeasca persoanele cu care era fixată aceeași ierarhie deasupra lor. Demagogia consta și în faptul ca "avântul in munca" s-ar fi cuvenit sa vizeze alte aspecte ale producției celor "stăpâni pe destinul lor". În acest scenariu, care ne anula personalitatea, pentru că eram obligați ca să jucăm "de-adevaratelea", unii nu-și simțeau locul, voiau, dacă nu să găsească, măcar să caute adevărul, ceea ce, pentru cei care aveau monopolul puterii, era cam același lucru. Era foarte periculos să refuzi inadecvarea recomandată cu brutalitate.

Pană la urmă, rezultatul acestor dezbateri era încărcarea inconștientului, percepută ca o stare de disconfort. Psihologia era tolerată din când în când, psihanaliza numai teoretic, în momentele (scurte și rare) de maximă deschidere. Chinuiții și disperații mergeau la Mario ca sa "facă" Yoga, obsedații sexual ajungeau la Bivolaru. 

Totul se desfășura instinctiv și pe baza de reflexe, de fapt așa cum hotăra Dumnezeu. Proștii și cabotinii se autosugestionează că gândesc. Dar cine gândea cu adevărat era omorât, mureau subit neajutat, fugea din țară sau se ruga la Dumnezeu să-l ierte, daca-i mai rămânea energie, după ce-și agonisea pâinea. Au existat, desigur, și proști criminali, dar cine încearcă azi să-i descifreze, se trezește continuând să trăiască în comunism, constată că încă nu s-a terminat coșmarul.  

Bătrânul Tolstoi spunea că timpul trece pentru fiecare om din ce în ce mai repede: la 50 de ani, un an este 2% din viață, iar anul de la vârsta de patru ani la cea de cinci ani reprezintă 20% din cât a trăit copilul până atunci. Se ascunde aici poate misterul că posibilitățile noastre de a învăța scad necontenit. Poate ca, pentru a învăța, trebuie să te poți lăfăi în timp, la o vârstă cât mai fragedă. Timpul trece din ce în ce mai repede, în ultimul secol, și din alt punct de vedere. 

Distanța dintre noi și copiii noștri e deja de două generații, între noi și nepoții noștri vor fi vreo cinci generații. Din punctul nostru de vedere, nu mai putem transmite învățături utile. Dacă încercăm una ca asta suntem ușor ridicoli. Relația umană cu urmașii noștri rămâne doar în domeniul divertismentului. Nu ne vom putea decât distra nepoții. Cu condiția ca aceștia să adere printr-un puternic reacționarism atavic la instituția familiei. 

Revenind la întâlnirea cu discipolii lui Mario, la imboldul magistrului, aceștia mi-au adresat o întrebare și un răspuns al lor, legate de problema comunicării. Turnul Babel nu este doar un mit, ci și o realitate cotidiană. Suntem cu toții, mai mult sau mai puțin, victimele incomunicabilității, numită, profan, neînțelegere, confuzie. 

Tot ceea ce presupunem dinainte știut, în relație cu un seamăn al nostru, are, de fapt, două întelesuri distincte, care uneori sunt chiar opuse. Fiecare dintre noi are o anumită tonalitate de gândire, când e odihnit sau vesel, și altă mentalitate, cand e obosit sau trist. În fiecare din noi sunt mai mulți oameni. Imi amintesc butada matematicianului Grigore Moisil, care spunea : "Fiecare om are dreptul  sa bea un pahar de vin. Dar, după un pahar de vin, oricine este alt om, care și el are dreptul sa bea un pahar de vin…" s.a.m.d. Nu putem trece mai departe, înainte de a atrage atenția că, în momentele dificile, consumul de alcool dăunează mult. Trebuie sa fii complet neutru afectiv, atunci cand iți ameliorezi dispoziția cu o cupă de șampanie, de pildă. La necaz, alcoolul rămâne cel mai mare dușman al omului.  

Elevii lui Mario mi-au adresat peste o sută de bilețele prin care majoritatea se arătau interesați de astrologie și de homeopatie. (Fiind mai de mult elevii lui, se aflau deja pe drumul cel bun al depasirii dificultăților inițiale.). Doi au avut impresia că nu voiam să întreb nimic. Impresia nu era cu totul eronată. Chiar dacă în ultimii 10-12 ani am mai ținut cate 2-3 conferinte anual, sunt totuși mai bine de zece ani de când mi-am întrerupt activitatea didactică, mi-am pierdut obișnuința de a mă adresa unor zeci de studenți. Comunicarea de la catedră cere un antrenament, care acum îmi lipsește. Sinceritatea are valoare maximă doar ca punct de plecare, pe premiză. Situația generală are ceva penibil, pentru că "oamenii de bine" ne anunță că își propun să ajungă acolo de unde ar trebui sa pornească. Măturatul casei înainte de venirea musafirilor n-are legătură prea mare cu ce-o sa le pui pe masă. Zăbovirea în premise este curată pierdere de vreme. Ca să te hotarasti să fii sincer, n-ai nevoie de mai mult de o zecime de secundă.   

Nu se poate răspunde aici tuturor întrebărilor primite. Voi repeta cateva idei transmise discipolilor lui Mario anul trecut. Astrologia este o arta dezvaluitoare a destinului. Nu Soarele, nu Luna, nu Jupiter sau Saturn ne influențează direct, ci poziția lor pe firmament, ca un voltmetru, ampermetru sau alt instrument de măsură, ne dezvăluie un efect al acelorași legi care ne guvernează și destinul. Că este asta, o demonstrează, de pildă, moartea prematură a unor copii geniali, în familii care nu merită sa aiba asemenea copii. Homeopatia are cu atât mai mult succes, cu cât medicamentele obișnuite sunt prost primite, au efecte secundare foarte neplăcute pentru un anumit pacient care, în aceste circumstanțe, va reacționa mai bine la remediul homeopatic. Dacă un tratament medical obișnuit are succes, n-are rost ca să mai încercăm și unul homeopatic. Daca te-ntelegi perfect cu nevasta, ce rost are sa te mai încurci cu amantă? Pe de altă parte, homeopatia este o medicină informațională. Remediul homeopatic este un semnal, o informație, care stimulează propriile forțe de apărare ale organismului. Omul actual însă este și posesorul unui organism carențat, nu numai al unuia intoxicat. Ceea ce e intoxicație se vindecă bine cu tratament homeopatic. Ceea ce e carență, mai greu, numai în măsura în care e vorba despre un defect al metabolismului propriu.

Dr. Mihai Neagu Basarab

Revista "Jurnalul literar"

nr. 11-16 / iunie-august 2001, pp. 22-23, rubrica "Mens  sana  in

corpore  sano"

Mărturii:       Mario Vasilescu, "doctorul fără de arginți"“

de Raluca Grințescu

Yogacharya Mario Sorin Vasilescu, personalitate marcantă care a schimbat destine, a modelat personalităţi, a educat şi a ghidat, oferind din cunoaşterea şi lumina sa cu o dărnicie rară.[....] Realizator de emisiuni de radio şi de televiziune, publicist şi pedagog eminent, Mario Sorin Vasilescu a fost unul dintre acele modele de profesor de care este atâta nevoie, dar care - din păcate - sunt din ce în ce mai rare. După o viaţă dedicată ajutorării oamenilor prin mijloacele specifice Yogăi, Mario s-a stins din viaţă duminică, 9 august, la Spitalul Judeţean din Braşov, [...]

„În dar aţi luat, în dar să daţi”

„Marele pericol pentru mulţi dintre noi nu este acela de a ţinti prea sus şi de a rata, ci de a ţinti prea jos şi de a reuşi”. Aceste vorbe spuse de Michelangelo au constituit unul dintre motto-urile dragi lui Mario, care a fost un exemplu viu pentru ceea ce înseamnă să ţinteşti sus şi să reuşeşti. Mai mult decât atât: ne-a învăţat că suntem una cu arcul, cu săgeata, cu punctul spre care ţintim, ne-a arătat că suntem însuşi zborul săgeţii şi însăşi atingerea ţintei.

Încă din 1971, Mario a predat neobosit, cu un entuziam greu de egalat, celor peste 18.000 de oameni care au cules fructele întâlnirii directe cu el. A căutat mereu cuvintele cele mai potrivite pentru a ajunge la sufletele noastre, exerciţiile cele mai eficiente pentru a ne alina suferinţele şi a ne îndrepta caracterele. Pentru mulţi alţii, exerciţiile propuse de el au condus la vindecarea bolilor de care sufereau.[....], el nu a luat niciodată plata pentru ajutorul acordat, respectând porunca Mântuitorului Hristos care a spus: „În dar aţi luat, în dar să daţi” (Mt. 10, 8). Ca urmare a acestor minunate fapte, lumea l-a comparat adesea cu „doctorii fără de arginţi”.

„Spre deosebire de oameni, eu nu îmi dau demisia decât când s-a terminat cu mine!”

Cu toţii am învăţat de la el că yoga este mai mult decât aflăm din cărţi: este viaţa trăită conştient, este să fim oameni între oameni, în realitatea de zi cu zi, recunoscând întâi de toate ce este profund, real şi autentic în fiecare dintre noi. Prin yoga am reușit să scormonesc înăuntru, în ungherele ferecate ale ființei mele, să îmi simt trupul viu și comunicativ, să am o cale pe care să pășesc cu inima, să zâmbesc mai des cu convingere, să redescopăr uimirea copilăriei, să fiu stângace din nou, să trăiesc, în loc să suport, să nu neg că sunt lucruri mai rele decât frica de dragul fricii, că cei mai amuzanți oameni sunt cei care odată au fost triști, că oamenii mă pot răni doar dacă îi las eu, că mersul înapoi este mai dificil decât mersul înainte, că viața mă susține, indiferent că vreau sau nu, și lista poate continua cu ușurință. Pentru mine, yoga, în punctul în care mă aflu acum, redă întocmai ceea ce Mircea Eliade a înrămat perfect în tabloul timpului iubirii: „Dacă ai ști cât am fugit de tine până te-am întâlnit”... Ultimele cuvinte pe care Mario mi le-a adresat, într-un sms, rămân mărturia vie că viața nu are subtitrare, ori o înțelegi, ori nu: „Spre deosebire de oameni, eu nu îmi dau demisia decât când s-a terminat cu mine!”

​

​

https://taifasuri.ro/taifasuri/mozaic/11319-mario-sorin-vasilescu-doctorul-fara-de-arginti