În vremuri mai fericite, pe 25 august, ne adunam resursele de bun simț, inteligență și sinceritate pentru a formula, verbal, în scris, sau numai în gând urarea simplă, omenească, de „La mulți ani!” și a o trimite unui tip cicălitor și foarte atent la detalii, teluric dar nu greoi, ascetic dar jovial, căruia cu toții îi spuneam pe numele „mic”[1] – Mario.
V-am trezit nostalgii? Foarte bine. O dată pe an ne putem permite.
Dar, după risipirea nostalgiilor, am rămas cu o întrebare:
Cum să transformăm comemorarea în sărbătoare, o sărbătoare la care nu ne-ar fi rușine să-l invităm pe Mario însuși? Cum?
Păi, amintindu-ne ce-am învățat și –vai! – transpirând, practicând, „lăsându-ne făcuți de yoga,” fără încrâncenare, cu o perseverență blândă, fiind prezenți, aici și acum, în fiece loc, în fiecare clipă.
Și dacă este greu să-ți menții atenția aici și acum, amintește-ți că este singurul loc și moment în care poți fi viu/vie...
[1] Să ne amintim că numele de botez reflectă raportul nostru cu Divinitatea.
Commentaires