MOTTO: „Ținuta omului de Rang are farmecul modestiei regale. Superioritatea, pe care el o personifică și o exprimă, îl ridică deasupra comunului, dar, în același timp, îl menține în umilitatea celui care este conștient de micimea sa. Imposibilitatea de realizare a exigenței care vine din ființa sa infinită face orgoliul imposibil”.
Karlfried Graf Durckheim – Străpungerea spre Ființă – p. 191 – Ed. Herald, 2016
Dacă resimt acut nevoia de a scrie, de a descrie, este deoarece amintirea ascetului jovial se estompează treptat din orizontul memoriei mele, lăsând în urmă doar un spațiu de disponibilitate...
„Doar”?
Mi se va spune că așa îi șade bine oricărui ascet – chiar și unuia jovial - că numai așa îi vom putea evalua „moștenirea.”
S-o luăm, totuși, cronologic.
Iată-mă revenind la ziua de 26 noiembrie 1993. În București e vreme răcoroasă și plouă blând, „mocănește.” Atmosfera predispune la nostalgie – nostalgie a viitorului. Ca întotdeauna, mirosurile mă aduc în prezent. Adulmec ploaia, care se amestecă straniu cu fumul de eșapament...
Vine ascetul. Slavă Domnului, pare mai mult jovial, decât ascet. Dăm mâna.
Aflu despre Miguel Juan Pellicer, cel care și-a recăpătat piciorul amputat prin mijlocirea Sfintei Fecioare....
Complicitatea se naște imediat. Și este o complicitate în trei.
Decor de casă veche, boierească. Atmosferă camil-petresciană. Începem anamneza. Urechea se trezește și ascultă. „S-ar putea să nu fie prima dată când...”
Și iată-ne gimnaști între cer și pământ.
Sunetul vibrează în viscere. Resuscitarea plexului solar. Da.
Redescopăr respirația.
Povești pariziene cu croissante calde și cafea – ce loc minunat, bistroul.
Desigur, periplul apusean nu putea fi complet fără un popas la Versoix: „Am trecut să-l salut pe Rege.”
Solve et coagula. Vulnerabilitate și forță, completându-se și hrănindu-se reciproc într-un dans alchimic de fiecare clipă și din fiecare gest.
Râsul lui este visceral, dar niciodată vulgar. Slavă Domnului – nu e tot timpul înțelept – sau nu ține s-o demonstreze.
În schimb, deschide porți către un alt timp, evocând profesoare de pian și sfinți, prințese și aviatori. Povestea include și o naștere puțin probabilă – mama este foarte bolnavă, medicii sunt sceptici.
Sfânta Fecioară este de altă părere: Copilul se va naște sănătos – cu o singură condiție – simplă - pe care părinții o vor respecta întocmai.
Nu va fi cea din urmă minune din viața acestui copil.
Iscodim materia, bucurându-ne de câte ori, de undeva din bezna selenară, ni se răspunde...
„Ține inima ta în iad și nu deznădăjdui.” – Sfântul Siluan Athonitul.
Înfiorați de apropierea Crăciunului. „Întreg Cosmosul se pregătește...” Și noi, odată cu el.
Lăsăm de-o parte iscodirea materiei, facem pauză. Înțeleg că așa se cuvine pentru a fi împresurați, blând, de Sărbătoare...
Anul 1994. Ianuarie cu ambiguitățile sale – bila este întoarsă pe dos.
În aer persistă mireasma de brad, trezindu-ne din eventuale veselii și tristeți sezoniere.
- Ce este răul?
- O altă formă a binelui.
Iată-ne: Am revenit în labirintul corpului meu, găsind mereu alte intrări, dar și alte mlaștini de asanat, neguri de risipit, alte luminișuri în care te poți lăsa respirat, dar și blocaje pietroase care, însămânțate cu lumină, își așteaptă încă blânda explozie.
Învăț să nu mă grăbesc. „Graba are întotdeauna ceva diabolic.”
M-am născut într-o zi de marți. „Întâmplarea” face ca întâlnirile noastre săptămânale să aibă loc tocmai marți. Îmi refuz orice speculații pe marginea acestei „coincidențe.” O constat doar.
A observa fără a pune etichete. Iată exercițiul de azi. Nebănuitele fețe ale smereniei. Și, în miezul ei, al semereniei – demnitatea, cea adevărată.
„Dă-mi, Doamne, îndreptările Tale.”
Coloana vertebrală își amintește și se îndreaptă. Fiecare vertebră are povestea ei. Timp
concentrat. Coloana vertebrală este o hartă a petrecerii noastre prin lume – de la viața intra-uterină până la senectute.
A venit primăvara. Suntem deja sub zodia lemnului. În corpul omenesc, elementul acesta este legat de ficat care, la rându-i, guvernează mușchii. Așadar, vom fortifica mușchii.
Până una, alta, în ceafă simt niște ace de gheață – minuscule dar insidioase. Mi-e oarecum frig. „Perioada vântului pervers”, explică el.
Săptămâna Mare: Cosmosul e tensionat/suspendat în așteptare. Nostalgia viitorului. Afară
s-a făcut frumos, dar o dezolare mută transpare/transpiră peste tot: pe suprafața frunzelor, printre firele de iarbă, în jocul de lumini și umbre al zilei.
Sincopă cosmică.
Reiterare timidă a ce va fi fost atunci? Dar atunci și acum sunt una în eternitatea clipei.
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele....”
Ne suspendăm căutarea preț de vreo două săptămâni. Oricât de onorabile, tehnicile psiho-somatice nu pot adăuga nimic luminii pascale...
Sala de balet a unui teatru, undeva în centrul vechi al Bucureștilor. Clădirea, veche și ea – nu prea îngrijită. De aici vine, probabil, impresia că timpul curge altfel. Totul îmi pare a fi semn. Chiar și petele de pe tavan. Patina care înnobilează.
Pe una dintre laturile lungi ale încăperii sunt oglinzi.
Iscodim paleo-cortexul pentru a ne găsi arhetipul zoomorf.
Știu demult cele șase litere pe care le voi scrie, în vreme ce, prin preajmă, alții ezită, scormonesc, așteaptă cu pixul deasupra hârtiei. De vreun sfert de secol mă las in-format de acest animal, căruia nu i-am deprins încă desăvârșita-i mlădiere: nu am învățat cum să (mă) protejez cu suficientă discreție, să mă acomodez fără a (mă) trada, să curg fără a-mi pierde conturul, cum să cad mereu în picioare. „Cum” este mai important decât „ce” pentru că, ni se spune, „ce” este conținut în „cum”.
Apoi, aflu că „viitorul programează prezentul”. Fatalism? Dimpotrivă – teleologie pragmatică și – de ce nu? – o eventuală explicație a „absurdului” în istorie. „Absurdul” de azi va fi germenele coerenței de mâine.
Până una, alta, învăț să„aștept fără a aștepta”. Să descopăr eternitatea în clipă, renunțând la disperarea celui care dă mereu târcoale, etern trepăduș pe la înaltele porți ale viitorului. Ieșirea din utopie. Aici. Acum. Așa.
Iată – pătrund în clipă – punct unic: rezumat și chintesență a căii. Clipa doare. Clipa mângâie. Clipa cântă. Clipa (ne) surprinde, lăsându-se surprinsă. Labirintul dispare. Liberatea aceasta in-formează oase și carne, tendoane și neuroni.
Mă las purtat de necuprinderea ei infinitezimală, ajungând acolo unde frica și dorința n-au fost inventate încă (ori au fost demult uitate), acolo unde, măcar pentru o clipă, legea și libertatea coincid.
Înțeleg, așadar, că „spiritul nu se supune tehnicilor” și râd de cei care pretind a practica „tehnici spirituale”.....
Războiul continuă- dorința și frica pândesc din umbră – voi coborî iar în geologia oaselor mele, în labirintul de carne și lacrimi, recapitulându-le aminirile și premonițiile – e o cursă cu obtacole: nu, nu m-am plictisit, deși, uneori, e prea multă ceață pe itinerar: ascetul zâmbește, vorbindu-ți de nebuloasele din macrocosmos.
Intermezzo cu frig polar. Lumea se topește la soare, dar în microcosmosul meu a venit glaciațiunea. Hiatus. Douăsprezece luni.
August 1996. Ne-am reîntâlnit undeva în Carpați. Ascetul e luat prin surprindere. Zâmbește.
Așadar, mi se dă șansa unui nou început.
În creierul munților, adulmecând alte arome, sub soare și ploaie, sub ochii bănuitori ai localnicilor – învățăm să fim.
Și iată – gura de rai se recrează anual. Descoperim libertatea în miezul situațiilor constrângătoare. Ajutoare de nădejde: norii și arșița, gâzele, prostia – a mea și a celorlalți.
Tot împreună, pe 11 august 1999, la eclipsă. Pentru a o vedea în toată splendoarea, coborâm din Carpați, iată-ne pe un deal cu meri pitici. Avem ochelari fumurii și în jurul nostru se face violet și taină multă și nu știu de ce mă duc cu gândul la aselenizare. Ne punem, fiecare, o dorință. În fond, va și prima și ultima eclipsă din viața noastră.
„Locul tău în viață este cel în care ești.”
Scăpați de nostalgii și de planuri, ne bucurăm că suntem în viață și viața este în noi. Iarbă sub tălpi, soare, sunete și vânt. Ce biografie minunată! (Doar de ne-am aminti asta și mai târziu, în pustia betoanelor bucureștene).
În aceeași notă Zen;
„Alții nu sunt eu.”
Patru cuvinte ca patru palme întru grabnică dezmeticire. Nu ai pe cine să aștepți. Nu ai pe cine da vina. Pune osul la treabă. Asudă.
„Exercițiul singurului netrezit.” Să-mi imaginez că toți cei din jur sunt Buddha și eu sunt singurul netrezit din univers.
Extrema smereniei...
Treaz țigănușul obraznic. Trează țăranca șleampătă și murdară; la fel, colegii mei care au cumpărat lapte proaspăt din vecini și acum se ceartă – nu le ies socotelile...
„Ascultând râul, îl auziți pe Dao vorbind despre Dao”.
Iată-ne topiți în mierea asfințitului, adulmecând mireasmă de fân și de fum. Undeva departe, dincolo de râu – o talangă. Și vocea lui, rezumând: „Fiecare zi este o zi bună”.
„Starea de nu știu.” A nu proiecta nimic în viitor, căci orice proiecție este, fatalmente, una a trecutului. Minima igienă a lui „nu știu”, menținându-ne proaspeți întru primirea clipei.
De 16 ori am făcut drumul acesta dus-întors. De 16 ori înfruntarea s-a prefăcut în confruntare – mai ales cu mine însumi.
Mai 2015. Ne grăbim. Trebuie să ajungem repede-repede la intrarea din spate a teatrului, să luăm liftul și –odată ajunși la etajul IV – să ne găsim locul în sala de balet.
Afară, pe trotuar, dar apărat, cumva, de incinta clădirii, un domn apasă pe clapele unei pianine electrice, ivind o melodie din repertoriul muzicii de circ. Simplă, inocentă, copilărească, fanică.
Iunie 2015. Sămbăta după amiaza.
Scot de la frigider o bere Heineken.
Mașinile trec pe Șoseaua Berceni.
Torn în pahar. Admir spuma. Beau.
Verdele copacilor în asfințit. Gândurile vin, gândurile pleacă....
Paharul e gol, dar în sticlă mai e ceva bere. Mă pregătesc să torn, însă, cu mâna pe sticlă și cu ochii la paharul gol, bag de seamă că ceva s-a schimbat.
Sunetele capătă o nouă „adâncime”, apar niște armonice neștiute și, brusc, totul este muzică. Ambalarea motoarelor, frunzele foșnind, camionul care frânează, glasul venit de la benzinăria de vis-a-vis, ciripitul păsărilor – totul e o simfonie fără cusur. Sunt curios cât va dura.
Și durează. O oră. Două.
Și de nicăieri nu apare vreo notă falsă. În sunete, în toate sunetele, urechea sesizează o armonie subiacentă. Cum totul vine la țanc, fără a putea fi grăbit sau întârziat, gust totul pe îndelete.
Nu, nu e un proces analitic. Nu stau cu simțurile la pândă. Nu fac efort. Muzica aceasta „nouă” se naște și este receptată spontan, odată cu fiecare sunet - și fiecare sunet pare să conțină simfonia întreagă.
E bine. Și – ca pentru a vedea „până unde (mă) ține” acest bine, încerc să duc gândul spre moarte. Dar „gândul” respectiv se topește înainte de a deveni gând: Abia lansat, vectorul intenției revine la punctul de plecare, afundându-se fără zgomot în țărâna lui ACUM. Totul pe spațiul unei fracțiuni de secundă.
Cu toate slăbiciunile lui – mai vechi și mai noi – corpul meu este inexpugnabil. Bucuria îl cotropește blând pe dinăuntru. Și este o bucurie calmă, de substrat.
Nu există gesturi greșite.
Când spun că sunetele capătă „profunzime”, nu trebuie să se înțeleagă că ele devin neapărat mai grave, că tonalitatea lor coboară, ci, mai curând, că se „amplifică” printr-o infinitate de nuanțe.
Pe la ora 22, deschid televizorul și dau peste un concert Alanis Morrissette. Dar tot ceea ce se revarsă dinspre ecran nu poate spori cu nimic starea mea de bine, nici nu adaugă ceva la frumusețea sunetelor „obișnuite.”
Pe la ora 23, închid televizorul și adorm.
Mă trezesc după vreo 11 ore de somn. Nu-mi amintesc să fi visat.
Sunetele își păstrează „amplitudinea” de ieri – poate puțin diminuată.
Bag un macrou la cuptor. Aștept să „se facă”. Bucătăria este inundată de lumină. Fiecare moment este nou și surprinzător.
Se pare, totuși, că – furat de „peisaj” – am așteptat cam mult. Pielea peștelui rămâne lipită de tavă. Mă surprind blândețea și calmul de care dau dovadă în fața „dezastrului”...
Îmi iert imediat nebăgarea de seamă, știind, cumva, că până și „gafa” culinară de acum participă la perfecțiunea acestei zile.
Nu există gesturi greșite.
Macroul e comestibil.
Spre seară, sunetele își pierd, treptat, armonicele – sau poate urechea mea nu le mai poate desluși. Iată- lucrurile și-au reluat înfățișarea „banală”. Fiorul pleacă din carne, sau carnea însăși se „cumințește”, se opacizează, protejându-se.
Cum s-ar putea defini acea stare?
A doua, a treia zi, încep să-mi umble prin cap tot felul de denumiri prestigioase. Desigur, trebuie să-i povestesc. Nu, nu la telefon. Răbdare. Vom avea destul timp, luna viitoare... Vom avea tot timpul din lume....
Vineri, 31 iulie 2015. Plecăm la 9:30. Ba nu. Pe la 11. Până atunci, mă foiesc, nerăbdător. Bagajele-s făcute, geanta de voiaj așteaptă pe podea. Nu, n-am uitat nimic: periuța de dinți, încărcătorul..
Pentru a-mi trece timpul, citesc. Nu o carte de hârtie, ci una electronică. Ca din „întâmplare”, aleg The Empty Space de Peter Brook. A Book about the Theatre: Deadly, Holy, Rough, Immediate...
Toate aceste ipostaze ale „teatrului” se vor actualiza pe parcursul următoarelor 10 zile – desigur, nu în ordinea din volum...
Iată-mă pentru a 17 a oară alături de el, de ei, în acealași peisaj („de vis”, se extaziază unii, folosind, fără sfială, un clișeu verbal).
În prima zi, discutăm scurt – fleacuri. Înțelegând că am de povestit ceva important, îmi spune, ca de atâtea ori: „Nu acum. După joi, mai încolo...”
Dimineață răcoroasă. Stăm sub un cer lăptos și vocea lui vorbește despre episodul din Grădina Getsimani. Ciudat, dar nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată pomenind această noapte de cumpănă, când prea -omenescul s-a întrezărit pentru ultima oară, fioros și-atât de familar....
Încă de sâmbătă, suntem îndemnați să facem o listă cu persoanele pe care trebuie să le iertăm... Nimeni nu se grăbește – vor fi fiind prea lungi, listele - prea dificil, exercițiul de memorie?
Nici eu nu mă grăbesc.
În noaptea de duminică spre luni – visul – un vis „de rămas bun”... Să aștept până joi pentru a i-l povesti sau să-l abordez mai devreme? Prea tulburător, acest vis... Decid să aștept.
Luni suntem întrebați dacă am scris listele. „Vă spun miercuri ce să faceți cu ele.”
Marți seară, vorbește despre „bucuria/șansa de a fi împreună, chiar dacă, în jurul nostru, munții sunt bărbieriți.
Trebuie să-i povestesc visul. Nu apuc. Trece pe lângă mine, făcându-mi semn să „stau liniștit”.. Stau. „Liniștit.”... Asfințitul miroase a fum și a brad...
Târziu, alcătuiesc lista. Nici prea lungă, nici prea scurtă. Ultimul înscris, cu voia dumneavoastră, eu însumi. Așadar, mâine vom afla la ce servesc aceste liste...
Se pare, totuși, că nu vom afla. Miercuri, pe la 8:30 a intrat în scenă o ambulanță SMURD. Iat-o lunecând spre Brașov.
Prea buimăciți pentru a ne speria. Sunt oameni care și-au revenit din comă și după 6 luni. Se vorbește despre Cotabiță, care și el.... Buimăceală și speranță, într-un dans bezmetic.
Joi, buimăceala câștigă teren. Cinci pe scara Glasgow, zice o doamnă. Din câte înțeleg, scara asta măsoară gravitatea comei.
O noapte foarte rece – și cerul spuzit de stele. Multe, mai multe ca niciodată.
Vineri, avem evaluarea unei profesioniste. E obiectivă, după ce și-a învins lacrimile: E grav.
Sâmbătă, doamna doctor rămâne obiectivă. În glas, simțim, irepresibile, lacrimile ce stau să izbucnească: Nicio speranță.
Duminică ne resemnăm în fața evidenței. Se spun cuvinte înțelepte și încurajatoare.
Apoi, ca ultim gest, salutăm, în manieră Zen, scaunul pe care, de marți seara, nu s-a mai așezat nimeni. Salutăm, respectuoși, un spațiu gol. Un spațiu de disponibilitate.
Mă arde soarele. Asud. În depărtare, sunetul clopotelor. Muștele bâzâie, simt, văd, o furnică roșie urcând pe antebraț.... Râul curge, același și mereu altul în călătoria lui fără sfârșit....
O evocare a prezentei si actiunii profesorului nostru Mario Vasilescu , prilejuita de ziua sa de nastere