Un dispărut care dă semne...

Avea, cu siguranță, dreptate Joseph Campbell spunând că numele lui Mircea Eliade îi cuprinde, ca un rezumat fulgurant, întreg destinul: „Mircea” vădește o rădăcină slavă care înseamnă atât pace, cât și lume, iar „Eliade” vine de la numele zeității grecești ce personifică Soarele.

                O prezență solară, deci, care ne deschide pașnic spre lume, privită  ca un tezaur în care diferențele îmbogățesc. Iar pentru a-ți păstra proaspătă mirarea în fața acestor diferențe, trebuie să fii mereu curios...

                Cine mai este capabil astăzi de o asemenea curiozitate, în lumea noastră, unde plictisul se preface rapid în uitare?

                V-ați plictisit deja citind aceste rânduri? Promit să fiu scurt...

                Pe alte vremuri, sub comunism, de câte ori mă apuca plictisul – adică disperarea – priveam cele câteva volume de Mircea Eliade, procurate cu greu și așezate la loc de cinste în bibliotecă. Iar plictisul – adică disperarea – pierea fără urmă, înlocuită de o certitudine calmă pe care – mărturisesc -  mi-e tot mai dificil

să o redobândesc azi....

                Putem vorbi îndelung despre Teroarea Istoriei, sau putem găsi modalități de a-i scăpa printre degete.... Mircea Eliade a reușit.

                Desigur, astăzi se împlinesc 40 de ani de când marele istoric al religiilor ne-a părăsit. În ceea ce mă privește, am petrecut acest răstimp cultivându-i, după puteri, memoria, scriind despre prozele sale, mărturisindu-mi calitatea de diletant entuziast în domeniile unde el a excelat...

                Că Mircea Eliade este viu, o dovedesc campaniile furibunde pe care unii le duc împotriva lui. Căci numai un om viu poate suscita atâta ură...

                La ceas de comemorare luminoasă, vom replica străduindu-ne să-i urmăm exemplul – „Mircea Eliade nu mușcă,” – spunea Culianu, intrigat de blândețea aceasta răsăriteană, care (te) cucerește lent și pe nesimțite.... Străduindu-ne, mai ales, să păstrăm reperele ce ne-au rămas, simboluri călăuzitoare într-o lume care nu mai este nici pașnică, nici solară.

                Ține de noi să ne amintim, în haosul acesta bine controlat, cuvintele cu care se încheie romanul „Nouăsprezece trandafiri”: Nous sommes condamnés  a la liberté.