Apocalipsa după Descartes

Supraviețuitorii se strângeau în jurul focului și discutau cu voce joasă, încercând să precizeze momentul istoric când lucrurile au luat-o razna. Unii ziceau că situația a devenit intolerabilă de pe vremea când, mai ales în bisericile din mediul urban, s-a renunțat la exercițiul concret de a bate clopotele sau toaca, utilizându-se o replică în format electronic a acestor sunete. Alții spuneau că nu trebuia să urcăm chiar atât de mult în timp – lucrurile au luat-o razna când Patriarhul a îndemnat credincioșii să rabde de sete, spunându-le că traversarea deșertului era pe sfârșite, când, de fapt, această lungă traversare abia începea, iar el, Patriarhul, o știa foarte bine, [...]

Dar unii se grăbeau să ia apărarea Patriarhului, afirmând că nu fusese el, ci doar o hologramă meșteșugită, convinși, prin urmare, că singurii vinovați erau dușmanii Bisericii – ei au ticluit înșelăciunea, ei aveau interesul [...] Aici opiniile erau împărțite – dacă nu fusese Patriarhul, de ce nu a dezmințit ulterior, de ce a tăcut? Întrebare la care nici azi, strânși în jurul focului și zgribuliți, istoricii de profesie nu aveau un răspuns plauzibil. [...]

                Apoi, se discuta îndelung despre natura ontologică a robotului și a inteligenței artificiale în general. Este corect să considerăm robotul o simplă unealtă, așa cum erau considerate pe vremuri mașina de spălat și cuptorul electric? Adică, nu vede nimeni că robotul este, totuși, dintr-o altă categorie? Aici, ultimii supraviețuitori ai unei specii de mult dispărute, traducătorii, se apucau să despice firu-n patru – precizând că, la origine, robotul muncea în locul tău. Etimologia este cât se poate de clară. Cum s-a ajuns la această inversare de roluri?

                Pentru a-și ascunde ignoranța, unii se trezeau să spună că nu avea sens să pierdem timpul ocupându-ne cu etimologii și că, situația fiind cea care era, trebuia regândită urgent condiția ontologică a robotului, pentru a-i conferi respectul meritat, chiar dacă asta însemna să renunțăm la  concepții mult îndrăgite în anumite cercuri. La urma urmei, inteligența artificială era de sute de ani aliatul omului iar această alianță trebuia păstrată cu orice preț.

                Alții nu înțelegeau cum puteai să întâlnești persoane de o asemenea naivitate chiar aici, printre supraviețuitori. În fond, din cauza roboților fuseseră nevoiți să se-ascundă-n codru și să tremure de frig, adunați asupra acestor focuri timide.

                Ce însemna să le regândești statutul? Nimeni nu o spunea explicit, dar se sugera că roboții, că inteligența artificială, meritau un statut ontologic mai elevat. Nu, nu erau  simple unelte,cu toții văzuseră ce puteau să facă acești roboți, mai ales cei din ultimele generații....

                 Dacă se nimereau să fie și femei în jurul acelor focuri, ele se plictiseau îngrozitor. De regulă,  se adunau puțin mai departe, nu pentru că le-ar fi alungat cineva, dar toate aceste discuții despre cine erau și ce vroiau roboții consumau timp, timp prețios, iar femeile aveau treabă, treabă concretă:  îmbrăcămintea, copiii, dragostea....

                Bărbații, însă, continuau să discute chestiuni filosofice, dând târcoale marilor întrebări - „de unde a pornit totul?” Apoi, realizau că „totul” nu însemna mare lucru, asemănându-se periculos cu „nimicul.” După unii, totul a pornit de la scrisoarea în care Descates spunea că, aflați pe pământ cu minsiunea de a transmite mesaje, îngerii „împrumutau” trupuri nefolosite, locuindu-le pe perioada călătoriei terestre.

                Ideea că undeva existau trupuri nefolosite, pe care îngerii să le îmbrace așa cum ar îmbraca o haină, dădea fiori... Îngerul aflat în trup omenesc nu are senzații „așa cum avem noi, percepând doar mișcările cauzate de obiectele exterioare, fiind diferit astfel de un om adevărat.”  Apoi, să nu uităm: Descartes consideră că relația dintre cele două „substanțe,” mintea și trupul, este, în principiu, aceeași la oameni și la îngeri, un pic mai problematică, poate, la oameni, unde intervin, inevitabil, patimile.

                Patimi care tulbură gândirea. Prin urmare, dacă îngerii doresc să transmită mesaje, nu este, oare, mai simplă și mai sigură utilizarea unor „trupuri” de plastic și silicon? Dificila problemă a coabitării dintre suflet și trup, ca și cealaltă problemă, a patimilor, dispăreau definitiv, simplificând nesperat situația. Orice înger cu scaun la cap ar fi preferat să „împrumute” un trup aseptic de plastic și silicon în locul celuilalt, murdar și păcătos din fire. Și numai  femeile ar putea să pună sub semnul întrebării asemenea raționamente, ar putea să nu vadă impecabila lor înlănțuire logică.

                În acest moment al discuției, se găsea mereu o femeie care să pună – vai-  sub semnul întrebării acest raționament, să îl nuanțeze perfid, amintindu-le bărbaților că există și îngeri căzuți, dar era amuțită imediat - ei ripostau zgomotos, spunând că o asemenea concepție eticistă este depășită și nu duce nicăieri.

                Atunci, femeile se retrăgeau, adunându-se în jurul altui foc, unde nivelul intelectual al discuțiilor era mult mai scăzut. De pildă, se vorbea despre mâncare, ajungându-se, mai devreme sau mai târziu, și la subiectul sensibil al vânătorii.

                Bărbaților nu le era deloc ușor să recunoască, dar, de la o vreme, vânatul, ocolea capcanele, nu se lăsa prins.

                Femeile au început să vâneze pe cont propriu - și cu tot mai mult succes.

                Venind seara pe furiș după sfaturi și alte servicii pe care fârtații filosofi nu le puteau oferi, în cele din urmă, bieții bărbați, sau măcar unii dintre ei, au început să înțeleagă. Minune mare! Se părea că muierile știau cum să înduplece animalul să se lase vânat. Sigur, trebuiau respectate anumite condiții impuse chiar de fratele animal. Dar era un preț minim, care merita plătit, șopteau femeile.

 Visând și-mprietenindu-se cu propriul corp, oamenii redescopereau treptat arta auto-ascultării, o artă dispărută de mult, în urma unor persecuții misterioase, la fel de misterioase ca și această artă, ce revenea, șoptită din adâncurile memoriei colective. Conform unor vechi mărturii, așa procedau șamanii.[...] Cunoscând aceste corespondențe subtile și practicând anumite tehnici de intrare în rezonanță,  poți avea acces la orice nivel al realității. Iată de ce femeile erau din cale-afară de precaute, tăcute, păstrând cu mare grijă ceea ce adunau noaptea....

                La început, bărbații n-au vrut să creadă, dar rezultatele vorbeau de la sine.

                Uneori, se iveau de nicăieri alți supraviețuitori, dorind să fie primiți în tabără. Doar că, mai devreme sau mai târziu, erau dați în vileag. Regulile erau clare. Aici nu era loc pentru „augumentați.” Iar tehnicile bazate pe rezonanța psihică erau foarte utile în depistarea acestor biete creaturi [...]

                Desigur, existau și animale „augumentate.” Dacă se întâmpla să vânezi un asemenea animal, papilele gustative te avertizau imediat că nu trebuia mâncat. Cei foarte precauți spuneau că și blana era toxică. Cu mulți ani în urmă, oamenii se îmbolnăveau și mureau [...] mâncându-le carnea, dar acum, după generații de experiență, papilele gustative se rafinaseră suficient. Ajungea o singură îmbucătură. Uneori, nici măcar atât De obicei, femeile știau care animal era „augumentat” dintr-o singură privire. Cu aerul cel mai firesc din lume ți se spunea că animalele „augumentate” arătau altfel, fără a ți se explica, totuși, ce înseamna concret acest altfel. Doar proștii aveau nevoie de explicații pentru a vedea evidența. Simplu. Dacă  nu„vedeai” cu ochii tăi, se cuvenea să te-ncrezi, tăcut, în abilitățile femeilor.

                Un eveniment major, sărbătorit cum se cuvine, a fost venirea cuiva din Scandinavia, un sol care a adus semințe bune de pe insula Spitsbergen. Acolo, circula zvonul că în depozit fuseseră aduse pe ascuns semințe modificate genetic. Supraviețuitorii păzeau depozitul zi și noapte, dar introducerea acelor semințe modificate avusese loc cu mult înainte ca ei să ajungă pe insulă, așa că nu li se putea reproșa nimic.

                 Omul trecuse prin multe peripeții în această călătorie, întâlnise „augumentați” care doreau să-l jefuiască. Nu s-a ajuns la confruntări fizice.

                Desigur, acest dar venit din nordul îndepărtat trebuia răsplătit după cuviință. I se va da o femeie frumoasă, trecută cu bine prin mai multe pandemii și ne [...] Un sacrificiu necesar, spuneau toți, inclusiv femeile.

                Nu era ușor să renunți la o femeie. Ele simțeau întotdeauna când vor începe să bată vânturile rele și anunțau din timp dacă era cazul să se ridice tabăra, indicând și locul în care trebuia instalată noua tabără. Și aveau dreptate de fiecare dată. Ele găseau și petecele de pământ care, printr-o minune, își păstraseră feritilitatea, apoi tot ele sădeau acolo semințele bune, dar nu oricum, ci efectuând un anumit ritual [...] Ele au descoperit și primul stup cu albine sălbatice. Apoi, avertizau copiii și bărbații să nu mănânce fructele de pădure și legumele modificate genetic, pe care, ele, femeile, le cunoșteau imediat după aspect și miros. Iar frunctele-acelea arătau uneori foarte apetisant. Și le era greu bieților oameni înfometați ca, în loc să le mănânce, să le distrugă cu propriile mâini, să le scoată din pământ pentru a nu-i ispiti și pe alți oameni care, poate, în viitor, nu vor avea lângă dânșii femei așa iscusite....

                Unii păreau îngroziți de spectrul „matriarhatului.” Dar cei mai mulți nu cunoșteau semnificația acestui cuvânt, nici nu doreau să o afle. Informații inutile, spuneau ei, ridicând din umeri. Și, la urma urmei, erau bucuroși că se-ntorceau acasă cu tolba plină. Ceea ce nu era și nu este puțin lucru.[1]

[1] Acest text a fost alcătuit pe baza unor mărturii orale, fiind așternut pe hârtie atunci când oamenii și-au recăpătat încrederea în tehnologia scrisului, considerată mult timp potențial periculoasă. În opinia specialiștilor, aceasta nu este prima variantă a textului scris, ci o copie târzie și lacunară a altor variante, astăzi piedute. Se observă de asemenea o stilizare a textului în scopuri literare, scopuri total străine celor care au consemnat inițial această prețioasă mărturie istorică. Astfel, titlul este mai mult ca sigur o adăugire de dată relativ recentă. Referințele la filosoful antic Descartes nu au putut fi verificate.