Bucuria nu dispare niciodată

Bucuria nu-i o simplă emoţie din larga paletă a afectelor dezvoltate pe parcursul vieţii.

Bucuria este starea – emoţia fundament din care se derivă celelalte. Împreună cu suferinţa,

formează cuplul esenţial ce însoţeşte omul din prima clipă a venirii sale în lume. Râsul şi

plânsul ne încadrează ontologic existenţa.

Spre deosebire de suferinţa (descoperită în toate nuanţele sale, de la disconfort la durere

insuportabilă) ce pare să fie o prietenă devotată în călătoria omului, bucuria este mult mai

sfioasă: dispare şi se ascunde repede, se adumbreşte şi nu îi prieşte orice mediu. Pare că pe

cât de luminoasă şi transparentă devine fiinţa în bucurie, pe atât de mohorâtă este în absenţa sa.

Dar să ne corectăm greşeala şi să risipim iluzia: bucuria nu dispare niciodată, după cum în

viaţă fiind, sângele ajunge şi hrăneşte şi cele mai îndepărtate celule ale corpului. Bucuria este efigia vieţii. Unde este viaţă, este bucurie!

Şi totuşi, cum se face că oamenii îşi pierd satisfacţia vieţii, iar din ceea ce numim bucuria vieţii rămân doar câteva fărîmituri pe care le găsim când şi când, la întâlnirea cuiva drag, sau în micile momente – oază presărate pe platoul deşertului nostru existenţial? Se prea poate ca tocmai păienjenişul de gânduri, păreri şi convingeri pe care le primim şi dezvoltăm încă din perioada educaţiei primare să se transforme într-o pâclă densă ce se interpune între mine şi realitatea mea. Se prea poate ca acest construct de realitate – un cocon pe care ni-l ţesem permanent – atât de necesar pentru a ne adapta lumii, să se transforme pe neştiute într-o toxică ideologie proprie. Se prea poate ca într-un final, să nu mai percep viaţa şi bucuria vieţii din cauza puzderiei de păreri despre cum ar trebui să fie realitatea şi nu cum este în simplitatea sa percepută.

Dar nu este adevărat că descopăr bucuria în micile momente pe care viaţa mi le oferă?

Cafeaua de dimineaţă, conversaţia cu un prieten, gustul mâncării preferate, plimbarea în parc ... Desigur, desigur şi încă mai mult şi mult mai mult şi cu totul! - nu doar ici şi colo, pe alese şi culese!

Ce vreau să spun? Să nu ne zgârcim rezumându-ne doar la pretextele exterioare, dar nici să nu cădem în capcana aurită a ideologiei în care totul trebuie să fie trăit pozitiv, să gândesc

pozitiv, să extrag învăţătura etc, etc...

Uite: chiar acum! „Ce este aici e pretutindeni. Ce nu-i aici, nu-i nicăieri” – spune înţeleptul.

Lasă gândurile, lasă aşteptările, lasă temerile şi ambiţiile (pe cât e cu putinţă). Percepe doar corpul, aşa cum stă acum, odihnindu-se. Evită vorbăria interioară (pe cât ţi-e cu putinţă). Poţi observa mângâierea respiraţiei, senzaţiile ce te încearcă, bătăile inimii sau pulsul... Aşează-te în tine ca în cel mai ademenitor culcuş, simţind căldura şi protecţia propriului corp.

Nu sunt necesare exerciţii de imaginaţie pentru a simţi – intui organele care îşi văd de treaba lor în tăcerea de acum, în armonie unele cu altele. La fel ca şi toate celulele şi funcţiile

corpului, minţii şi fiinţei mele.

Oare cum e? Eu sunt receptacolul vieţii? Sau viaţa mă poartă şi mă înfloreşte pe mine?

Miracolul vieţii de sub pielea mea, din spatele cristalinului prin care lumea năvăleşte spre

mine! Conştientizarea vieţii nu are nevoie de nicio emfază sau condiment exotic. Aştept.

Poate câteva clipe, poate minute... Pur şi simplu trăiesc...

Se prea poate să simţi bucuria care izvorăşte din piept sau abdomen. Las-o să curgă liberă de-a lungul braţelor şi picioarelor, arterelor şi venelor... Să invadeze şi să lumineze capul şi tot corpul. Ca primele note şoptite ce se desprind din tăcerea de început de simfonie...