El Greco - Sf Ioan Evanghelistul si Sf Ioan Botezatorul
Deși, în general, vara este considerată ca un anotimp vesel, iar iarna, ca unul trist, prin faptul că primul reprezintă într-un fel triumful luminii, iar cel de-al doilea, triumful întunericului, cele două solstiții corespondente au în realitate un caracter riguros opus; s-ar părea ca existã aici un paradox destul de ciudat, și totuși este ușor de înteles că așa stau lucrurile din momentul în care cunoaștem întrucâtva datele tradiționale în ce privește mersul ciclului anual. într-adevăr, ceea ce și-a atins punctul maxim nu mai poate decât să descrească, iar ceea ce a ajuns la minimul său nu mai poate, dimpotrivă, decât sã înceapă deîndatã sã crească; din aceastã cauză, solstițiul de vară marchează debutul jumătații descendente a anului, iar solstițiul de iarnă, invers, pe cel al jumătății sale ascendente; este tocmai cea ce explică, din punctul de vedere al semnificației lor cosmice, cuvintele Sfântului loan Botezătorul, a cărui naștere coincide cu solstițiul de vară: „Acela [Cristos, cel născut la solstițiul de iarnă] trebuie sã crească, iar eu sã mã micșorez." Se știe că, în traditia hindusă, faza ascendentă este pusă în raport cu devayana, iar faza descendentã, cu pitryana; ca urmare, în Zodiac, semnul Cancerului, corespunzând solstițiului de vară, este „poarta oamenilor", care permite accesul la pitryana, iar semnul Capricornului, corespunzând solstițiului de iarnă, este „poarta zeilor", care permite accesul la deva-yana. În realitate, perioada „veselă", adică benefică sau favorabilă, este jumătatea ascendentă a ciclului anual, iar jumătatea sa descendentă este perioada „tristã", adică malefică sau defavorabilă; același caracter aparține în mod natural porții solstițiale ce deschide fiecare dintre cele două perioade în care anul este divizat prin chiar sensul drumului soarelui.
Se stie pe de altã parte că, în creștinism, cele două sărbători ale Sfântului loan sunt în raport direct cu cele două solstiții; iar ceea ce este îndeajuns de remarcabil, deși nu am văzut nicăieri semnalat acest lucru, e cã ceea ce am reamintit este exprimat într-un anumit fel prin dublul sens ce se gäsește inclus în numele de loan. Într-adevar, cuvântul hanan, în ebraică, are în același timp sensul de „bunăvoințã" și de „îndurare divină" și cel de „laudã" (este cel puțin curios de constatat că, până și în franceză, cuvinte cum ar fi grâce si merci „grație" și „mulțumesc" — n.t.] au la rândul lor exact aceeași dublă semnificație); ca urmare, numele de Jahanan poate semnifica „îndurarea lui Dumnezeu", dar și „lauda lui Dumnezeu". Or, este ușor sã ne dăm seama că primul dintre aceste două sensuri pare sã i se potrivească în mod special Sfântului loan Botezătorul, iar cel de-al doilea, Sfântului loan Evanghelistul; se poate dealtfel spune cã îndurarea este în mod evident „descendentã", iar lauda, "ascendentã", ceea ce ne conduce din nou la raporturile lor cu cele două jumătăți ale ciclului anual.
În legătură cu cei doi Sfinți loan și simbolismul lor solstițial, este interesant de luat în considerare un simbol (........): este un cerc cu un punct în centru, cuprins între două tangente paralele; iar despre aceste două tangente se spune că îi reprezintă pe cei doi sfinți Ioan.
Într-adevăr, cercul este aici reprezentarea ciclului anúal, iar semnificația sa solară devine de altfel și mai clară prin prezența punctului central, pentru că aceeași figură este, totodată, și semnul astrologic al soarelui; iar cele două drepte paralele sunt tangentele acestui cerc în cele doua puncte solstițiale, marcând astfel caracterul lor de „puncte-limita", pentru că aceste puncte sunt într-adevăr că bornele pe care soarele nu le poate niciodata depăși în cursul drumului sãu; findca aceste linii corespund și celor două solstiții, putem spune că ele reprezintă astfel pe cei doi sfinți loan. Existã totuși în această reprezentare o anomalie cel puțin aparentă: diametrul solstițial al ciclului anual trebuie privit, așa cum am mai explicat în alte ocazii, că relativ vertical în raport cu diametrul echinocțial, și numai în acest mod cele două jumatăți ale ciclului, mergând de la un solstițiu la altul, pot realmente apărea ca ascendentă și, respectiv, descendentă, punctele solstițiale find atunci punctul cel mai înalt si cel mai jos al cercului; în aceste condiții, tangentele la extremitățile diametrului solstițial, find perpendiculare pe acesta, vor fi în mod necesar orizontale. Or, în simbolul pe care îl avem în vedere în acest moment, cele două tangente sunt, dimpotrivă, figurate ca verticale; există deci, în acest caz special, o anumită modificare adusa simbolismului general al ciclului anual și care, de altfel, se explică destul de simplu, căci este evident cã aceasta nu a putut fi adusă decât printr-o asimilare ce s-a stabilit între cele doua linii paralele și cele doua coloane; acestea din urma, care în mod natural nu pot fi decât verticale, au, de altfel, prin situarea lor la nord și, respectiv, la sud, și cel putin dintr-un anumit punct de vedere, un raport efectiv cu simbolismul solstițial.
Acest aspect al celor două coloane se vede clar mai ales în cazul simbolului „coloanelor lui Hercule"(7); caracterul de „erou solar" al lui Hercule și corespondența zodiacală a celor douăsprezece munci ale sale sunt prea cunoscute pentru a fi necesar sã insistăm aici; și este limpede că tocmai acest caracter solar e cel ce justifică semificația solstițială a celor doua coloane cu care se aflã în legatură numele lui. Din moment ce așa stau lucrurile, deviza non plus ultra, care se raportează la aceste coloane, apare ca având o dublă semnificație: ea nu exprimă doar, conform interpretării obișnuite ce se referă la punctul de vedere terestru și care este de altfel valabil în ordinea sa, faptul că ele marchează limitele lumii „cunoscute", adică, în realitate, cã ele sînt bornele pe care, potrivit unor rațiuni ce ar fi interesant de căutat, călătorii nu aveau permisiunea sã le depășească; dar ea, deviza, indică în același timp, și aceasta ar trebui spus înainte de orice, că, din punct de vedere celest, ele sunt limitele pe care Soarele nu le poate depăși și între care, ca și între cele două tangente de care era vorba mai înainte, se împlinește interior drumul sãu anual.(8).
Aceste ultime considerații pot părea destul de îndepărtate de punctul nostru de plecare, dar, la drept vorbind, asta nu conteaza, pentru că ele contribuie la explicarea unui simbol care se referă în mod expres la cei doi sfinți loan; și, de altfel, se poate spune că, în forma creștina a tradiției, tot ceea ce priveste simbolismul solstițial este, prin chiar acest fapt, mai mult sau mai puțin direct în raport cu cei doi sfinți loan.
Rene Guenon - Simboluri fundamentale ale stiintei sacre , Editura Humanitas, p 242
(1) Publicat în Études.Traditionelles., iunie 1949.
(2) Această idee se găsește exprimată de mai multe ori, sub forme diverse, îndeosebi în Dao De Jing; ea se raportează mai ales, în tradiția extrem-orientală, la atitudinile lui yin și yang.
(4) Ele se situeaza, in realitate, putin dupã data exactã a celor doua solstitii, ceea ce face sã apara si mai clar caracterul despre care este vorba, pentru cã urcarea si coborîrea sînt, in acel moment, începute efectiv; acestui aspect îi corespunde, in simbolismul vedic, faptul că despre portile către pitr-loka si deva-loka se spune cã sint situate nu exact la sud si la nord, ci spre sud-vest si nord-est.
(5) Ne referim la semificatia etimologica a acestui nume in ebraica; cît despre apropierea între loan si lanus, este limpede că există o asimilare fonetica ce nu are, evident, nici un raport cu etimologia, dar care nu este mai putin important din punctul de vedere simbolic, pentru cã de fapt sarbatorile celor doi Sfinti loan au luat realmente locul celor ale lui lanus la cele doua solstitii, de varã si de iarnă.
(6) Vom aminti aici, punînd-o in legatura in special cu ideile de „tristete" si de „bucurie" pe care le indicam mai sus, figura „folclorica" binecunoscutã, dar, fara indoiala, in general neînteleasa, a lui „loan care plinge si loan care râde", ce este, in fond, o reprezentare echivalentă a celor două chipuri ale lui lanus; „loan care plânge" este cel ce implora indurarea lui Dumnezeu, adica sfântul loan Botezätorul, iar „loan care rîde" este cel ce îi adreseaza laude, adica sfântul loan Evanghelistul.
(7) In reprezentarea geografica ce plaseaza cele doua coloane de o parte si de alta a strîmtorii Gibraltar, este evident cã cea situata în Europa este coloana din nord, iar cea situată in Africa este coloana din sud.
(8) Pe unele vechi monede spaniole se vede o reprezentare a coloanelor lui Hercule legate printr-un fel de banderola pe care este înscrisa deviza non plus ultra; or, fapt care pare îndeajuns de putin cunoscut si pe care il vom semnala ca o curiozitate, tocmai din această reprezentare a derivat semnul uzual al dolarului american; dar toată importanta ii era acordatã acolo banderolei, care nu constituia, initial, decît un accesoriu si care a fost schimbata în litera S a carei formã aproape cã o avea, pe când cele doua coloane, care alcătuiau elementul esential, au ajuns sã fie reduse la doua liniute paralele, verticale asemenea celor doua tangente la cere in simbolul pe care l-am explicat; si faptul nu e lipsit de o anume ironie, pentru ca tocmai „descoperirea" Americii a anulat in realitate vechea aplicatie geografica a lui non plus ultra.