Lumea modernă este, pentru Mircea Eliade, amnezică prin excelență. Într-o astfel de lume, simbolul nu mai poate fi receptat ca atare, chiar dacă, prin forța lucrurilor, izvoadele sunt încă prezente. Omul, în schimb, a devenit incapabil de a le decodifica. Puțin sensibil la arhitectura sau la muzica sacră, omul modern este condamnat să suporta insurgența sacrului camuflat sub cele mai banal-cotidiene (deci, „profane”) aparențe.
Acțiunea romanului „Nouăsprezece trandafiri” se petrece în România anului 1966. Nimic nu-l împiedica pe autor să plaseze acțiunea cu 30 de ani mai înainte, dar intenția lui Eliade a fost tocmai aceasta: să ne spună că epifaniile au loc oricând și oriunde. Eliade a ales intenționat un timp și un loc istoricește neprielnice pentru a demonstra că, în ordinea sacrului, condiționările geo-politice nu au nicio importanță.
Epifaniile-spectacol sunt totodată etapele unui proces de anamneză. Timpul și spațiul spectacolului sunt calitativ diferite de timpul și spațiul profan. Spectatorii – scriitorul Anghel. D. Pandele și secretarul său Eusebiu Damian – au amintiri divergente despre gesturile celor doi actori-sacerdoți. Oricum, spectacolul declanșează în scriitor un dificil proces de anamneză. Astfel, Pandele își amintește vag despre singura sa piesă de teatru, al cărei titlu – Orfeu și Euridice – se va dovedi a nu fi deloc întâmplător. Chiar dacă piesa nu a fost vreodată jucată sau publicată în volum, actorul-sacerdot Serdaru știe neverosimil de multe amănunte despre ea, pretinzând că este fiul autorului și al actriței ce-ar fi trebuit să o joace pe Euridice, dacă piesa n-ar fi fost scoasă de pe afiș cu puțin timp înaintea premierei.
Pandele este reticent în a-și asuma paternitatea asupra lui Serdaru. Recunoașterea acestei paterniăți face și ea parte din procesul de anamneză. Atât titlul piesei scrise în tinerețe, cât și amnezia ce pare a-l fi lovit pe Maestru sunt foarte semnificative. Căci, prin însuși gestul scrierii acestei piese, Pandele declanșase în sine anamneza, brusc și misterios întreruptă în ajunul Crăciunului 1938. Semnificativă este și vârsta de atunci a autorului – abia împlinise 33 de ani. Serdaru forțează anamneza spunând că în acea seară de Ajun, în 1938, Maestrul le-a vorbit actorilor - și în special actriței ce urma s-o joace pe Euridice – despre asemănarea profundă și semnificativă dintre Orfeu și Iisus.
Nu întâmplător Niculina și Laurian mărturisesc Maestrului că visau să-l întâlnească de exact 243 de zile. Decriptarea numărului (2 + 4 + 3) ne conduce la cifra 9, care semnifică, potrivit Kabbalei, Perfecțiunea Creatului ca Desăvârșire Feminină. Numărul acesta este, simbolic vorbind, numărul Euridicei.
Eusebiu Damian nu reușește să ajungă la cununia celor doi actori-sacerdoți și deci nu le va putea oferi buchetul cu 19 trandafiri din partea Maestrului. Numărul 19 semnifică Transfigurarea (1 + 9 = 10). Dar, pentru ca Eul Divin Creator (1) să se poată uni cu Perfecțiunea Creatului (9), trebuie completat mai întâi procesul anamnezic. Dispariția Maestrului în provincie, pentru a asista la spectacolele „experimentale” ale lui Ieronim Thanase, nu face decât să reia firul anamnezei.
Din cei 19 trandafiri, se ofilesc 6, rămânând, deci, 13. În numerologie, 13 înseamnă 4 (1 + 3). Cifră ambivalentă, 4 este în același timp Oprire, Încercare, dar și Poartă. Patru este o matrice din care aparent nu există ieșire, dar orice matrice presupune o poartă. Transfigurarea nu poate avea loc decât trecând prin ambivalența lui patru.
Maestrul telefonează lui Eusebiu Damian, chemându-l să i se alăture. Șoferul care vine să-l ia din București se supune unui ritual al tăcerii, iar Eusebiu Damian se lasă furat de somn în câteva rânduri pe parcursul călătoriei. Iată, deci, primele probe „inițiatice”. Dealtfel, somnul îl hărțuiește pe Eusebiu Damian și în timp ce se pregătește să asiste la spectacolul dramatic unde este invitat....
În concepția lui Ieronim Thanase, anamneza începe la nivelul Istoriei, dar poartă dincolo de ea, integrând-o. Actorii joacă o punere în scenă a cronicii bizantine unde este pentru prima oară atestată limba stră-română. Corul repetă obsedant „Torna, torna, retorna, fratre”, înaintând către spectatori. Nu o simplă rememorare istorică este vizată aici, ci o anamneză la nivel ontologic. „Torna, torna, retorna, fratre” îndeamnă omul să se întoarcă la rosturile lui primordiale, să redevină, adică, homo religiosus. Eusebiu Damian fuge îngrozit, apoi cade într-un somn greu, căci perspectiva anamnezei este înfricoșătoare pentru omul profan.
Dincolo de o anumită fază a procesului anamnezic, mitul lui Orfeu este depășit, iar orice analogie devine inoperantă. Maestrul îi mărturisește lui Eusebiu Damian că, în ceea ce-l privește, Euridice a murit definitiv. Deci, în 1938, Maestrul nu văzuse întruchiparea Euridicei, ci pe altcineva. Tentativele sale de a-și aminti pe cine anume văzuse întruchipată în tânăra actriță sunt menite să rămână fără rezultat. Căci, „în momentul când Omul, cuprins de dragostea divină, trăiește experiența divinului, dacă vrea s-o conceptualizeze, s-o închidă în viziunea de care nu s-a eliberat încă, o sfarmă.”[1]
La acest nivel, chiar prezumptiva paternitate a Maestrului asupra lui Laurian Serdaru își pierde importanța. Pandele îl anunță pe Damian că cei doi actori – Niculina și Laurian – sunt „copii orfani”.
Speriat de anamneza ce se declanșase în el, Pandele renunțase să mai scrie teatru imediat după episodul din 1938. Acum, el scrie din nou lucrări dramatice, tocmai în scopul de a crea o soteriologie inspirată din concepția „regizorală” a lui Ieronim Thanase. Nu întâmplător aflăm că Laurian Serdaru „înoată ca un pește.” Anamneza ține de tărâmul sub-conștientului, deci, al apei. Noua artă dramatică nu va putea fi pusă în scenă decât de un asemenea personaj.
Eusebiu Damian se întoarce la București pentru a dactilografia noile piese de teatru ale Maestrului. Aici, primește vizita misteriosului Emanoil Albini – probabil, un ofițer superior de Securitate – care-i oferă câteva date din biografia Niculinei: Fata e, într-adevăr, orfană. Tatăl ei a dispărut fără urmă în Moldova, la câteva zile după ce fusese repatriat împreună cu alți prizonieri de război din Rusia. De mulți ani, Niculina îl caută asiduu. Albini își permite o digresiune livrescă, comparând pe Niculina cu Sophia gnosticilor, care, și ea, vrea să-și cunoască Tatăl transcendent. Printr-o asemenea dorință nesăbuită, Sophia pricinuiește tot răul din lume, deoarece cunoașterea imediată și concretă a Transcendentului nu este cu putință.
Vizita se încheie cu câteva avertismente justificate ideologic: Trupa lui Ieronim Thanase e dubioasă în ochii regimului și ar fi păcat ca un scriitor de talia lui Pandele să se lase influențat de un asemenea mediu.
Pe lângă piesele de teatru ale Maestrului, Damian are de dactilografiat și o „Introducere” scrisă de Ieronim Thanase, care, însă, va apărea tot sub semnătura lui Pandele din motive legate de conjunctura istorică. „Introducerea” are 99 de pagini (9 + 9 = 18; 1 + 8 = 9). Iată din nou numărul ce simbolizează Perfecțiunea Creatului ca Desăvârșire Feminină.
Piesa „La început a fost sfârșitul” pare artificială și epigonică, amintind de experiențele primilor sur-realiști, dar are un Epilog admirabil ce evocă apariția luminii asupra Oceanului primordial, ca apoi, în ultima frază, să proclame victoria Demiurgului și să exalte majestatea Creației. Maestrul își asumă stilul oarecum haotic al piesei, fără a uita să adauge însă că avem de-a face cu un haos cosmogonic, din care și datorită căruia, la sfârșit, se ivește noua Creație.
Eliade se arată aici foarte atent în a „salva” până și cele mai „banale” întâmplări cotidiene. Chiar dacă aparent nesemnificative, așa-numitele „experiențe indistincte” se cer băgate în seamă. Anamneza poate porni de oriunde. Pentru ca procesul să fie complet, haosul lumii moderne trebuie reintegrat treptat, fără a lăsa nimic de-o parte. Căci haosul nu poate fi decât promisiunea unui nou început, a unei noi cosmogonii.
Orice prilej, o plimbare pe stradă, sau audierea adagio-ului de Albinoni, poate avea valoare epifanică. Lectorul este sfătuit să deschidă la pagina 29 prima carte care îi cade în mână. Omul modern este învățat să-și (re)descopere propria receptivitate (2 + 9 = 11; 1 + 1 = 2 = Receptivitate). Dacă pagina 29 este albă, experimentul a eșuat. „Evident, la reprezentare, regizorul va avea grijă să verifice în prealabil toate cărțile care se găsesc în mica bibliotecă din fața scenei, eliminând volumele în care pagina 29 este albă.”[2]
Aceste „happening-uri” șocante sunt indispensabile în procesul trezirii, a metanoiei. Departe de a fi i-logice, ele sunt meta-logice. Scurt-circuitarea rațiunii este, în cazul de față, eliberatoare, amintind de koan-ul din zen buddhism.
Pe măsură ce anamneza avansează, grafia Maestrului devine tot mai ilizibilă, iar stilul evoluează către un meta-discurs imposibil de clasificat în categorii estetice. Una dintre piese, intitulată Principatele Unite, conține elemente de ritual mistico-erotic indian. Dincolo de orice conotație istorico-politică, aici avem de-a face cu unirea – mistică – dintre 1 și 9 (cele două „principate”).
Simpla dactilografiere a textelor dramatice are valoare anamnezică pentru Eusebiu Damian. Nu întâmplător, logodnica sa îi atrage atenția că, în somn, el se adresează mereu unei anumite Euridice...
Călătoria lui Damian în India este tratată succint, dar are, desigur, importanță, oferind o cheie pentru înțelegerea desfășurărilor ulterioare din roman.
Pe perioada absenței lui Damian din țară, la reședința Maestrului apar personaje misterioase: o femeie de 50-55 de ani, îmbrăcată exotic, care se recomandă ca „soția lui Laurian Serdaru,” apoi un „alt” Laurian, mai tânăr, pe care „adevărata” Niculina nu-l recunoaște; „căci Laurian e în salon, cu toți ceilalți. Și li s-a făcut la toți sete.
Necunoscuta poate fi oricare dintre cele 5 femei din trupa lui Ieronim. În Kabbala, 5 semnifică Germenele de Viață. Toate cele 5 femei sunt ipostaze ale Euridicei. Toate răspund unei apetențe adânc înrădăcinate, dar periculoase, pentru lumea numelor și formelor (nama-rupa).
Jocul „dublurilor” vrea să ne dezvăluie caracterul iluzoriu al lumii numelor și formelor. Dacă ar rămâne aici, sub vraja de proporții cosmice a Mayei, Germenele de Viață ar fi condamnat să nu rodească niciodată. Setea ce i-a cuprins pe toți ar fi pe veci neostoită.
Eusebiu Damian și logodnica sa fac pregătiri de nuntă – naș fiindu-le însuși Pandele – dar Maestrul insistă ca Damian să-l însoțească la Sibiu începând cu ziua de Ajun până a doua sau a treia zi de Crăciun. Situația seamănă tulburător cu o scenă dintr-o piesă de teatru a Maestrului: Cineva aflat la limita disperării caută ajutorul unui prieten mai tânăr (aparent, lucrul pe care-l cere este de o „ridiculă banalitate”) – promițând drept răsplată: o nuntă ca-n povești.
La Sibiu, trupa lui Ieronim Thanase – misterios vindecat prin anamneză – a început turnările pentru un film. Circumstanțele istorico-politice s-au înăsprit brusc: se vorbește despre o luptă pentru putere la vârful Partidului, care ar putea afecta grupul de teatru „experimental”.
Însă obsesiile Maestrului sunt de altă natură: Istorisind cele întâmplate în Ajunul Crăciunului 1938, Pandele își amintește cum, a doua zi dimineața, s-a trezit cuprins de o sete cumplită. Chiar în timp ce încerca – fără succes – să-și potolească setea, a zărit pe fereastră o fată blondă...
Subconștientul o „inventează” spontan pe Euridice pentru a bloca procesul de anamneză. Ea apare ca un ultim subterfugiu al omului atașat încă de lumea numelor și formelor. De acum încolo, revelațiile nu mai pot purta chipul Euridicei. În fapt, ele nu mai pot purta niciun chip. La acest nivel, orice formă nu face decât să falsifice adevărul și să perpetueze setea. Revelația trăită de Pandele este, prin chiar natura ei, atât de stranie – în sensul unei absolute alterități față de lumea noastră – ea este atât de înfricoșătoare, încât anamneza survine imediat, fără niciun efort. Cum asemenea „nașteri din nou” echivalează cu o moarte, amnezia este un reflex al fricii resimțite în fața acelui ganz andere despre care vorbea Rudolf Otto.
Pe 24 decembrie, Maestrul, împreună cu Laurian, Niculina și Damian, pleacă la filmări, dar sania în care se află cei patru dispare pe drum. A doua zi, Damian este găsit fără palton, nici căciulă, degerat pe o buturugă. Ajuns la spital, el trebuie să răspundă întrebărilor lui Albini. Din câte își poate aminti, cei patru au regăsit pădurea, apoi casa pădurarului, exact cum erau ele în 1938. Aici, Maestrul și-a dat seama că ceea ce văzuse atunci pe fereastră nu avea legătură cu chipul tinerei fete, ci, mai degrabă, cu setea care-l chinuia. Prin urmare, Pandele, Niculina și Laurian au plecat cu sania spre locul (foarte apropiat, după spusele Maestrului), în care revelația putea fi cunoscută direct. Damian povestește cum, aștptându-i să revină, s-a simțit cuprins de sete. Amănunt semnificativ, căci setea simbolizează aici tragica neputință de a depăși iluzia lumii (maya). Nefiind încă pregătit pentru a se întâlni cu alteritatea absolută, Damian este trimis înapoi în lumea numelor și formelor. Aici, evidențele „obiective” îl dezmint: atât pădurea, cât și cabana nu mai există de la începutul războiului.
Îngrijorate de dispariția Maestrului, autoritățile țes scenarii politice despre o eventuală fugă în străinătate. Variantă improbabilă, ce va fi abandonată odată cu găsirea saniei și a cailor.
Realitatea acestei dispăriții este voalat prefigurată în „ficțiunea” unei piese de teatru a Maestrului. Damian își amintește cum două personaje vorbesc despre diversele etape lăsate în urmă de Brâncuși, înainte de a pleca pe jos la Paris, pentru a începe din nou, de la începutul începutului...
Damian se întâlnește cu Ieronim Thanase pe 6 martie. În Kabbala, 6 este cifra omului, simbolizând de asemenea, Unirea, Fecundarea. Martie (3) întruchipează Mișcarea, Dinamismul. Numai într-o astfel de zi putea să expliciteze Ieronim Thanase concepția sa profund soteriologică asupra teatrului. Cele cinci piese scrise de Pandele spun tot, cu condiția de a le descifra corect. Autorul își îndeamnă cititorii să (re)descopere libertatea absolută. Însă această libertate nu are nimic în comun cu libertățile politice; ba, mai mult: importanța (și stringența) libertății absolute se revelează omului modern abia în clipa când libertățile politice nu mai sunt cu putință. Altfel spus, omul este liber să-și cucerească libertatea absolută doar în clipa când nu-și mai risipește energiile luptând pentru „libertăți” de ordin politic.
Thanase răspunde modernității opresive printr-o terapie a gesturilor anamnezice, abil camuflate sub cele mai „inofensive” și „profane” aparențe. Ca dovadă, filmul lui Thanase este proclamat „cel mai bun film socialist al secolului.” Pentru un spectator neprevenit, el respectă „întocmai, până la literă, etica și estetica socialistă.”
În cele din urmă, după îndelungi amânări, are loc nunta lui Eusebiu Damian. Nu întâmplător, mesenii sunt în număr de 16 (1 + 6 = 7 = Dispariție, Moarte, Neant, care implică Întoarcere, Renaștere, Tot). În noaptea nunții, tinerii găsesc în prag un buchet cu 19 trandafiri roșii, însoțit de câteva rânduri din partea celor 3 „dispăruți”. Cei 19 trandafiri reapar împreună cu același bilet la prima aniversare a căsătoriei (când 6 dintre trandafiri se ofilesc, râmânând doar 13: din nou simbolismul lui 4 –matricea care duce spre o poartă...). Trandafirii și biletul se ivesc misterios și în anul când Damian devine tată.
În proza lui Eliade, hazardul, întâmplarea, coincidența au întotdeauna valoare simbolică. Ele transmit un mesaj cifrat. Cifrul (camuflajul) este indispensabil, căci doar așa mai poate sacrul să ne vină în preajmă. Crezând că este cel care a adus trandafirii, Damian schimbă câteva replici cu un tânăr necunoscut. Ghicim în cuvintele liceanului mai mult decât teama cuiva care nu se simte capabil să comenteze un citat din J.P. Sartre. Căci citatul în cauză este tocmai: „Nous sommes condamnés a la liberté.” Teama, angoasa, este a tuturor. Lumea întreagă nu știe încă (sau poate nu mai știe) rostul adânc al libertății. Pierdută, căci deturnată, libertatea ni se oferă, totuși, în fiecare clipă. A bon entendeur, salut!
Din revista „Viața Românească” - 2001