top of page

Botezul cu foc - Annick de Souzenelle

Updated: Jan 16




„A răspuns Ioan tuturor, zicând: Eu

vă botez cu apă, dar vine Cel ce este

mai tare decât mine, Căruia nu sunt

vrednic să-l leg cureaua

încălţămintelor. El va boteza cu Duh

Sfânt şi cu foc” (Luca; 3,16).








În persoana lui Hristos, numit „al doilea Adam”, creştinii contemplă două naturi.

Pe de-o parte, El este Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi. Pe de altă parte, prin întruparea Sa în lumea exilului nostru (a căderii) - El este Om. Dar , dacă El ia trupul animal al Omului aflat în exil pentru a fi printre noi, El este, de asemenea, Om din punct de vedere ontologic – creat după chipul lui Dumnezeu şi chemat să cucerească „asemănarea” în dinamica celor trei botezuri: botezul cu apă, botezul cu foc şi botezul corespunzător matricii craniului(1).

Ştim foarte puţin despre ultimele două botezuri şi mă tem că nici pe primul nu-l

cunoaştem prea bine!

Pentru majoritatea creştinilor, deseori, botezul se reduce la un ritual exterior. Dar dacă acest ritual nu îl trimite pe creştin către o realitate interioară, el rămâne formal, în plan social, fără conştientizarea semnificaţiei sale ca act verticalizant. Iată de ce ignorăm celelalte două botezuri care pun în lucrare verticalizarea fiinţei printr-o

întoarcere la normele ontologice.


Cele trei etape de creştere a fiinţei


Cartea Facerii ne arată dinamica „lucrării” divino-umane care îl conduce pe Adam (umanitatea) pe calea de la chip la asemănare. Ea ne dezvăluie faptul că matricea unde se desăvârșesc cele trei etape de creştere a fiinţei este prezentă în Adam (în noi toţi).

Această matrice se numeşte Adamah.

La început, spaţiul interior al lui Adamah se face matrice de apă, apoi matrice de

foc, apoi, în sfârşit, se face matrice a craniului. Din ea, Adam se va naşte pe sine, din pământ nou în pământ nou, plecând de la aceste „ceruri” interioare. Cerurile – alt nume pentru Adamah – sunt numite astfel deoarece ele conţin imaginea divină fondatoare, nucleul fiinţei înconjurat de o „pepinieră” de energii potenţiale cu care Adam trebuie să se întălnească, să le numească şi să le integreze pentru a creşte.

Corpul nostru biologic, animal, propriu Omului în exil poartă în partea lui subtilă

acest corp ontologic construit pe temeiul celor trei matrice. „Cerurile sunt înlăuntrul vostru”, îi asigură Hristos pe apostoli.

Toate tradiţiile cunosc aceste matrice pe care tradiţia chineză le numeşte „câmpuri de cinabru”. Cinabrul este materia în care Omul îşi trăieşte mutaţiile care îl readuc pe calea eternităţii. Amerindienii cunosc şi ei trei matrice: de apă, de foc şi de măduvă (o

materie care face legătura între apă şi foc). „Viaţa înseamnă integrarea unui potenţial de energii” afirmă fizica cuantică. De patru mii de ani, Biblia – pe care nu mai ştim să o citim – nu spune nimic altceva! În lumea exilului nostru „normalizat” în care Satana a devenit prinţ, acest potenţial de energii se află în mâinile prinţului devorator şi maestru al

uitării.


Botezul cu apă


Cu toate acestea, înainte de drama exilului – în cea de-a şaptea zi a Facerii, după ce Dumnezeu l-a diferenţiat pe Adam faţă de Adamah a sa, cealaltă „latură” a lui, numită acum Ishah şi având calitatea de „soţie”- primul Adam „adoarme”, pătrunzând în noaptea matricii sale de apă, care ascultă încă de regulile ontologice. El experiază, astfel, un extaz, recunoscând că Ishah a lui este „os din oasele sale şi carne din carnea sa”. Ea reprezintă totalitatea cerurilor sale interioare cu care trebuie să se cunune şi să le cucerească. Acest somn trezitor îi relevă nu doar calea pe care o are de parcurs, dar şi că o poate parcurge numai deoarece nu se mai confundă cu cea cu care trebuie să se cunune (Ishah a sa) şi să o cultive (Adamah a sa).

În această etapă a căii, putem auzi ce spun Evangheliile despre Hristos, al doilea Adam, după ce a primit botezul cu apă: „Atunci, Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, pentru a fi ispitit de catre diavolul”. (Matei 4,1). Căci primul Adam s-a întâlnit şi el cu Satan – sub forma şarpelui – înainte de a intra în matricea de foc. Ştim că nu va intra acolo. În schimb, el va părăsi calea asemănării, oferindu-se ca păşune celui care îi va devora energiile conţinute în ţărâna simbol a multiplicităţii, a căror menire ontologică este de a construi unitatea. Astfel sterilizat, Adam regresează în starea de confuzie animală proprie celei de-a şasea zile a Facerii, dinaintea procesului de diferenţiere. Stare în care ne aflăm încă, precum un foetus incapabil să se nască şi menit morţii. Nu

întâmplator, îngerul o vizitează pe Sfânta Fecioară în cea de-a şasea lună a anului (2).

Hristos vine în exilul nostru – în miezul acestei lumi animale, încălzit de suflul măgarului şi al boului – pentru a învinge moartea şi a readuce (3) în nările noastre suflul de viaţă a Sfântului Duh. De asemenea, El redeschide calea asemănării, redinamizând-o şi asumându-şi, în acest scop, cele trei etape matriciale.


Botezul cu foc


După ce a fost botezat cu apă în Iordan, Iisus se întâlneşte cu Satana care Îl supune aceloraşi probe ca pe primul Adam. Dar, în loc de a-i conferi puterea pe care primul Adam i-a dat-o, instituindu-l ca duşman al omenirii sau confirmându-i acest rol, Iisus îşi respinge adversarul. Învingător asupra Satanei, Iisus este introdus în matricea de foc. Întreaga Sa viaţă publică este o mărturie în acest sens. Umanitatea Sa este reală, dar este vorba despre o umanitate în acord cu normele ontologice, nu de realitatea noastră de oameni exilaţi şi rupţi de propria interioritate. Ceea ce numim noi „real” nu este decât cochilia lucrurilor, aparenţa lor. Hristos trăieşte în miezul lor.

În matricea de foc – Gheena, Guihon în ebraică, numele fluviului de foc care simbolizează dragostea lui Dumnezeu pentru Om în cea de-a doua etapă a creşterii sale (Facerea 2, 13) – Hristos Îşi pune centura războinicului, întrând într-un război sfânt cu toţi demonii umanităţii, se măsoară cu ei şi le integrează energiile, care îşi eliberează

astfel informaţiile şi formează un Om nou, făcând să urce seva în Arborele cunoştinţei, al cărui fruct Omul este menit să devină.

Iisus se măsoară şi cu demonul ascuns în spatele fiecărei maladii (paralizia, orbirea, surzenia); cu demonul orgoliului care arde pielea leproşilor; cu demonul lenei, poate cu cel al crimei, ascuns în spatele mâinii uscate, cu cel al inconştienţei din spatele hemoragiei necontrolate; cu demonul adulterului şi cu cel al prostituţiei, păcatele unei

umanităţi care, deşi menită cununiilor divine, se dăruieşte falşilor soţi şi tuturor obiectelor ce-i reperezintă dorinţele.

Aceşti demoni sunt legiune! Iisus îi integrează, vindecă bolnavii şi iartă. Nu

suntem decât martorii gestului exterior – coaja marii opere – dar Iisus acţionează în miezul Gheenei: „Cel ce are urechi de auzit, să audă” , repetă doctorul sufletelor şi al trupurilor, invitându-i pe ai Săi – şi pe noi toţi – să intrăm înlăuntrul evenimentului.

Prin chiar aceste evenimente, Iisus Îşi afirmă misiunea mesianică. Când Ioan

Botezătorul, aflat în închisoare, vrea să ştie dacă El este Cel care trebuie să vină, Iisus răspunde: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte!” (Matei 11,5). Morţii înviază!



În matricea craniului


Dacă Lazăr revine la viaţă, dacă el reintră în dinamismul căii către asemănare,

este deoarece Iisus a intrat în mireasma fetidă (4) a mormântului celei care este „ajutorul lui Dumnezeu”, Eli’ezer, Ishah a lui Dumnezeu - umanitatea întreagă. Creându-L pe Adam, Dumnezeu îi dăruieşte o altă „latură”, un „ajutor” pentru a comunica şi a se cununa cu ea.

Umanitatea se cunună cu Dumnezeu în persoana lui Lazăr. Batjocorită de Satan,

vampirizată, moartă, ea este readusă la viaţă, este redată adevăratului soţ.

Înaintea acestui demon înfricoşător, Iisus Se înfioară şi plânge. Confruntarea va fi cumplită. Acest demon este demonul dragostei.Căci, dacă din punct de vedere ontologic, dragostea este divină, ea este diabolică în perversiunile sale. Adesea grosolane, acestea din urmă pot fi câteodată de o asemenea subtilitate, încât, orbiţi de viclenia şarpelui, ne par de-a dreptul sublime.

De fapt, „nimic din ceea ce nu este asumat nu este mântuit”. Şi totul este mântuit prin Hristos care a asumat tot în fiinţa Sa de Om ontologic. „Totul s-a săvârşit acum”, spune El. Întraga Sa natură este acum dragoste arzătoare, Erosul pur este exprimat de natura animală prin calitatea dragostei care îi este proprie în sexualitate. Însă Hristos îl

întâlneşte pe demonul Erosului în aspectul său de dinaintea manifestării sexuale: îl întâlneşte în energia maximală din care provine.

Natura umană a lui Hristos, este anterioară exilului şi aparţine ordinii care, în matricea de foc corespunde cu scara pe care urcă şi coboară ierarhiile îngereşti. Iisus urcă fiecare treaptă, cea mai înaltă fiind cea a erosului. La acest nivel de profunzime şi de înălţime Iisus întâlneşte demonul erosului, luptă cu el şi se uneşte cu el (5) – cele dintâi fructe ale învierii. Intrat aici, în matricea craniului, Iisus se măsoară cu însuşi Satan - apoi Învie!


Traducere de Marian Stan


(1) Botezul care simbolizează cele din urmă cununii interioare, corespunzătoare morţii şi Învierii. Mântuitorului. Să ne amintim că în ebraică Gologotha înseamnă „Căpăţână”(n.trad.).

(2) Este vorba despre anul bisericesc.

(3) În original reinsoufler.

(4) În original la puanteur

(5) În sensul că îi integrează energiile.

9 views0 comments

Comments


Post: Blog2 Post
bottom of page