Botezul si simbolismul initierii
Părinţii Bisericii n-au pregetat să folosească anumite valori precreştine şi universale ale simbolismului acvatic, cărora le-au adăugat semnificaţii noi, legate de existenţa istorică a lui Cristos. Pentru Tertulian (De Baptismo, III -V), apa a fost prima în care “s-a aflat Duhul Sfănt, care o socotea pe atunci mai presus de celelalte elemente … Din această apă dintâi s-a născut viul, aşa că nu este de mirare că la botez apele dau naştere vieţii… Toate felurile de apă, datorită vechii însuşiri pe care au avut-o încă de la început, iau aşadar parte la taina sanctificării noastre, o dată ce numele lui Dumnezeu a fost rostit deasupra lor. Îndată ce acest nume a fost rostit, Duhul Sfănt coboară din ceruri, se opreşte deasupra apelor pe care le sfinţeşte cu prezenţa sa, iar acestea, astfel sanctificate, capătă la rândul lor puterea de a sfinţi… Ceea ce putea vindeca bolile trupului vindecă acum sufletul; ceea ce aducea mântuirea pentru o vreme aduce acum viaţa veşnică…”
"Omul vechi” moare prin imersiune în apă, dând naştere unei fiinţe noi, regenerate. Acest simbolism este minunat redat de Ioan Gură-de-Aur (Homil. in. Joh., xxv, 2), care scrie, cu privire la multivalenţa simbolică a botezului: “El este moartea şi mormântul, viaţa şi învierea… Când ne cufundăm capul în apă, ca într-un mormânt, omul vechi este îngropat cu totul; când scoatem capul din apă, se iveşte omul cel nou.”
Interpretarile Bisericii
Interpretările date de Tertulian şi de Ioan Gură-de-Aur se potrivesc perfect cu structura simbolismului acvatic. În valorizarea creştină a Apelor intervin însă unele elemente noi legate de O “istorie”, şi anume Istoria sfântă. Este vorba în primul rând de valorizarea botezului în înţelesul de coborâre în adâncul Apelor pentru lupta cu monstrul marin. Această coborâre are un model, cel al lui Cristos în apele Iordanului, care însemna deopotrivă o coborâre în Apele Morţii. Aşa cum scrie Chiril din Ierusalim, “balaurul Behemot, după Iov, se afla în Ape şi primea Iordanul în gură. Trebuind să zdrobească toate capetele balaurului, Isus, coborând în Ape, l-a legat pe cel mai puternic, ca noi să dobândim puterea de a călca pe scorpioni şi pe şerpi”.
Urmează apoi valorizarea botezului ca repetare a Potopului. După Iustin, Cristos, ca un alt Noe, ieşit învingător din mijlocul Apelor, a ajuns conducătorul unei rase. Potopul închipuie deopotrivă coborârea în adâncurile mării şi botezul. “Potopul este aşadar un lucru împlinit de botez … Tot aşa cum Noe înfruntase Marea Morţii, care nimicise omenirea păcătoasă, şi scăpase cu viaţă, cel botezat coboară în apa botezului ca să înfrunte Balaurul mării într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, din care iese învingător.”
În legătură cu acelaşi rit baptismal, se face adesea o paralelă între Cristos şi Adam, care ocupă un loc însemnat în teologia Sfântului Pavel. “Prin botez, scrie Tertulian, omul îşi regăseşte asemănarea cu Dumnezeu” (De Bapt., V). Pentru Chiril, “botezul nu înseamnă doar spălarea de păcate şi binecuvântarea prin credinţă, ci şi un antitypos al Patimilor lui Cristos”. Goliciunea la botez are si ea o semnificaţie rituală şi metafizică în acelaşi timp: “vechiul veşmânt de stricăciune şi păcat este îndepărtat de cel botezat, tot aşa precum făcuse şi Cristos, îmbrăcându-l cu veşmântul lui pe Adam după păcat”, iar cel botezat se întoarce la neprihănirea dintâi, la condiţia lui Adam înainte de a fi alungat din rai. “O, minunăţie! scrie Chiril. Eraţi goi sub privirile tuturor, şi nu vă era ruşine. Pentru că fiecare dintre voi era asemenea primului Adam, care se afla gol în Rai, fără să se simtă cuprins de ruşine.”
Cele câteva texte de mai sus ne arată care era sensul inovaţiilor creştine: pe de o parte, Părinţii încercau să găsească legături între cele două testamente, iar pe de altă parte, arătau că Isus îşi ţinuse cu adevărat făgăduielile făcute de Dumnezeu poporului lui Israel. Trebuie însă să observăm că aceste noi valorizări ale simbolismului baptismal nu vin în contradicţie cu simbolismul acvatic universal răspândit. Nimic nu lipseşte: Noe şi Potopul au drept corespondent, în numeroase tradiţii, cataclismul care a nimicit “omenirea” (“societatea”), cu excepţia unui singur om care va deveni Strămoşul mitic al unei noi omeniri. “Apele Morţii” sunt un laitmotiv în mitologiile paleo-orientale, asiatice şi oceaniene. Apa “ucide” prin excelenţă, dizolvă, aboleşte orice formă, şi de aceea este bogată în “germeni”, creatoare. Simbolismul goliciunii baptismale nu este nici el privilegiul tradiţiei iudeo-creştine. Goliciunea rituală înseamnă integritate şi plenitudine: “Paradisul” implică lipsa “veşmintelor”, adică lipsa’ “uzurii” (imagine arhetipală a Timpului). Orice goliciune rituală implică un model aflat în afara timpului, o imagine paradiziacă.
Monştrii adâncurilor
Monştrii adâncurilor se întâlnesc în numeroase tradiţii: eroii, iniţiaţii coboară în adâncuri spre a înfrunta monştrii marini, într-o încercare iniţiatică tipică. Există desigur o mulţime de variante în istoria religiilor: uneori, dragonii păzesc o “comoară”, imagine sensibilă a sacrului, a realităţii absolute; victoria rituală (iniţiatică) asupra monstrului-paznic echivalează cu dobândirea nemuririi.
Pentru creştin, botezul este o ceremonie sacră, pentru că a fost instituit de Cristos, ceea ce nu înseamnă că nu preia şi ritualul iniţiatic al încercării (lupta cu monstrul), al morţii şi al învierii simbolice (naşterea omului nou). Nu putem afirma că iudaismul ori creştinismul au “împrumutat” asemenea mituri sau simboluri din religiile popoarelor vecine, pentru că nu era nevoie: iudaismul moştenea o preistorie şi o bogată istorie religioasă, care cuprindeau toate aceste lucruri. Iudaismul nu avea nevoie nici măcar să păstreze “vii” unele simboluri, în întregul lor. Ajungea ca un grup de imagini să supravieţuiască, chiar şi în chip nelămurit, încă din timpurile premozaice. Asemenea imagini şi simboluri puteau dobândi, în orice moment, o mare actualitate religioasă.
(Mircea Eliade - Sacrul şi Profanul -fragmente)
Crestinism si initiere
Pe de altã parte ,in ceea ce priveste doctrina propriu-zisã, daca exista adeväruri ce pot fi intelese deopotriva in mod exoteric si ezoteric, conform sensurilor ce se raporteaza la grade diferite de realitate, existà si altele care, tinand exclusiv de ezoterism si neavänd nici o corespondentã in afara acestuia, devin, cum am spus-o deja, cu toul incomprehensibile atunci când se incearcã transpunerea lor in domeniul exoteric, fiind obligatorie in acest caz limitarea la a le exprima pur si simplu sub formă de enunturi „dogmatice", farã a se incerca vreodatà sã li se dea cea mai mica explicatie; acestea sunt cele care constituie în mod propriu ceea ce s-a convenit a se numi „tainele" crestinismului. La drept vorbind, existenta insãsi a acestor „taine" ar fi cu totul nejustificabilă dacă nu s-ar admite caracterul ezoteric al crestinismului originar; tinându-se seama de acesta, dimpotriva, ea s-ar prezenta ca o consecintã normalã si inevitabilã a „exteriorizarii" prin care crestinismul, desi si-a pastrat aceeasi formă in ce priveste aparentele, atât in doctrina, cât si în riturile sale, a devenit traditia exotericã si specific religioasã pe care o cunoastem astăzi*.
Dintre riturile crestine, mai precis dintre "tainele" ce constituie partea lor esentiala, cele care prezinta cea mai mare similitudine cu riturile de initiere(1) si care, in con-secintă, trebuie privite ca o „exteriorizare" a lor dacă au avut efectiv acest caracter la origine', sunt, fireste, cum am remarcat deja altundeva, cele care nu pot fi primite decât o singură dată, si în special botezul. Acesta, prin care neofitul era admis în comunitatea crestină si „incorporat" oarecum acesteia, trebuia, evident, in măsura în care ea a fost o organizatie initiaticã, sã constituie prima initiere, adică debutul „micilor mistere"; acest lucru e de altfel indicat prin caracterul de „a doua nastere" pe care l-a păstrat, desi cu o aplicatie diferită, chiar coborând in domeniul exoteric. [...] ; in ce priveste hirotonirea, care doar ea da acum posibilitatea de a exercita anumite functiuni, ea nu poate fi decat "exteriorizarea" unei initieri sacerdotale, raportandu-se ca atare la "marile mistere"
1 Spunând aici rituri de initiere, ne referim la cele care au propriu-zis drept scop insãsi comunicarea influentei spirituale; se-ntelege de la sine cá, in afara acestora, pot exista alte rituri initiatice, adicã rezervate unei elite care a primit deja initierea: astfel, de exemplu, ne putem gândi că Euharistia a fost la inceput un rit initiatic in acest sens, dar nu un rit de initiere.
*Guenon mentioneaza insa in aceasi lucrare supravietuirea in mediul ortodox a caracterului initiatic al crestinismului originar prin isihasm
(Rene Guenon - Ezoterismul crestin, Editura Herald , 2022, pag 38)
Botezul in calitate de "program" spiritual
"Dar vreau să se înțeleagă încă o dată, că Yoga nu este o religie, nu este un demers religios, este cultivarea acestei sinceritati, acestei transparente interioare, in care omul se vede cum e.
Practic, ce se observa: eu nu am vazut până acum nici un practician sa devina ateu, in schimb am vazut foarte multi oameni, atei sau credinciosi cu gura, care au devenit realmente credinciosi, dar nu credinciosi intr-o credinta exotica, ci in propria lor credinta, pentru ca, in acest fenomen de purificare interioara, in acest fenomen de transparenta, pe care l-au provocat prin practica lor, au redescoperit programul care era inscris in ei sub forma botezului crestin, daca era vorba de un crestin. Deci, fiecare a redescoperit bucuria credintei lui, dar in domeniul, in directia propriei sale manifestari
Mario Sorin Vasilescu - TV SOTI , 1993
Experienta botezului relatata de Nicolae Steinhardt
15 martie 1960 (in inchisoarea communista)
Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de 15, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea de la aer când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia este maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (…)
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de cîte doi balia, ciubărul, tineta şi un rezervor cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în rezervorul purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo două zile înainte pe Em. V., fost profesor şi avocat, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi «Vă ordon, treceţi Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să îl scrie în numele său. (…)
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. (…)
Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri, fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sunt un om nou, de unde atâta prospeţime şi înnoire?”
Nicolae Steinhard - Jurnalul fericirii, Editura Dacia 1991 - pag 80
Comments