MOTTO „Noi voim un creștinism efectiv –
adică rezultatul unei experiențe, proaspăt,
greu de sensuri, cald de viață, strălucitor de
daruri.”
Mircea Eliade „Ortodoxie” –Cuvântul,
12 noiembrie 1927
Prea des, astăzi, la noi și, probabil, în alte țări, ortodoxia este redusă la cumințenia de-la-sine-înțelesului, iar cei care o propovăduiesc par a fi găsit înainte de a căuta, sau, dacă într-adevăr, vor fi căutat cândva, preferă să treacă sub tăcere valoarea căutării, cuprinși de o sfială suspectă.
Există, desigur, excepții, dar climatul predominant acesta este. Dacă vizităm site-urile ortodoxe, sau răsfoim broșurile ce sunt împărțite gratuit mirenilor prin mânăstiri rămânem cu impresia că Biserica a devenit „coextensivă poliției”[1], că miza de cunoaștere metafizică a fost uitată și că Împărăția Cerurilor se cucereste prin troc.
Creștinismul acesta nu este „rezultatul unei experiențe” – el provine din idolatrizarea literei care ucide duhul; nu e proaspăt, preferând „o limbă de lemn ecleziastică”, încărcată de sonorități ce și-au pierdut savoarea; nu e „greu de sensuri”, ci are unul singur: etico-moral – și îl ratează, desigur; nu e „cald de viață” ci, mai degrabă, căldicel, rigid și misogin; nu e „strălucitor de daruri”, ci abia licărește, timid, în cromatica stridentă a modernității.
Ce e de făcut? Părăsim ortodoxia? Nicidecum.
Căci, pentru a reveni la tânărul Eliade: „orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini” (Mircea Eliade- „Ortodoxie” – Profetism românesc (1), p. 60, Ed. Roza Vânturilor, 1990).
Găsi-vom, oare, pe cineva capabil să vorbească o limbă inteligibilă nouă, fiilor risipitori, astfel ca, la „capătul explorărilor noastre, să ajungem în locul de unde am început, cunoscând, totuși, locul pentru întâia oară?”[2]
Citându-l pe Apostolul Pavel, spunem, de obicei, că „trupul este templul Duhului Sfânt”[3]. Întotdeauna, intenția este de a avertiza împotriva vreunei eventuale „pângăriri” a trupului-templu, chiar dacă, cu timpul, definiția acestei „pângăriri” a ajuns să difere în funcție de geografie, confesiune și grad de cultură.
Există, însă, în cuvintele Apostolului Pavel, o semnificație ce trece, adesea, neobservată. Dacă trupul este templu, atunci el trebuie să aibă, ca orice templu, un simbolism propriu. Iar despre simbolismul acesta tradiția creștină nu vorbește nicăieri....
Nu mică mi-a fost mirarea/bucuria să găsesc o carte intitulată Simbolismul Corpului Uman [4]. Doi prieteni îmi vorbiseră în termeni elogioși despre autoare.
Cartea aceasta vorbește despre sânge și limfă, despre vertebre și despre plexul solar, despre plămâni, rinichi, bilă, ficat și pancreas, despre tălpi, călcâie, glezne și genunchi, despre sexualitate și podoaba capilară, despre limbă, ochi și urechi. Nu, nu este un manual de anatomie. Aici interesează mai ales funcția simbolică, nu cea anatomică.
Astfel, coloana vertebrală este o spadă, un Arbore al Vieții. Vertebrele sunt escale pe drumul verticalizării. Rinichii – niște filtre subtile, prin care, odată cu apa, sarea și celelalte minerale, trec informațiile pământului – ajungând, sublimate, în sânge și, de acolo, mai departe. Plămânii – agenți ai Duhului Sfânt – ne ritmează zilele și nopțile, așa cum Suflul lui Dumnezeu – Ruah Elohim – fecundează lumile create, dându-le viață, pentru ca apoi să le reintegreze în unitatea primordială. Stomacul este o forjă, un athanor alchimic, unde sunt integrate diversele energii cu care ne hrănim. Desfătarea sexuală[5] ca atare este „bună și legitimă, icoană a Cerului pe pământ”.[6] Dar, ne vom întreba, ce instrumente a avut la dispoziție autoarea? Cum a reușit ea să descifreze „cartea de carne” a corpului uman?
Mă tem că, în cazul de față, ar fi impropriu să vorbim de „instrumente.” Când studiezi sub îndrumarea unui kabbalist autentic, literele alfabetului ebraic nu mai pot fi simple „instrumente de lucru”. Unica modalitate de a avea acces la mesajul lor divin, de a le gusta „mierea cerească”, este să te plasezi în miezul baletului pe care îl dansează fiecare dintre ele, scrutându-l pe cel ce le scrutează „pentru a se asigura că este pregătit să pătrundă înăuntru, să intre în dans.”[7]
Urmând „firul roșu” al acestei prezențe divine dinăuntrul literelor ebraice, Annick de Souzenelle recitește Vechiul Testament – Iona, Iov - dar și Evangheliile. Ea revizitează, totodată, miturile grecești – Tezeu, Oedip – descoperind, în ele, dincolo de aparențe, același logos dătător de viață.
Entuziasmat de ecoul cărții în Occident, un prieten îmi spunea, încă acum 20 de ani, că omenirea „a ajuns la o linie de izognoză”. Ca pentru a-l confirma, ortodocși, catolici și protestanți își regăsesc rădăcinile comune, nu căutând în istorie premize teologice asupra cărora să cadă de acord, ci pornind din imediat - de la carnea corpului lor și de la tainele ei.
Deși un ochi foarte atent poate descoperi în carte dogmele ortodoxe, ea nu are intenții prozelitiste. Dealtfel, autoarea respinge ferm orice asemenea demers. Și nici nu cred că ar avea timp pentru așa ceva. Cum dansul literelor nu se sfârșește niciodată, d-na de Souzenelle trebuie să ni-l descrie în cuvinte, nouă, celor care nu-l putem (încă) vedea. Și o face într-un stil inconfundabil: și elegant, și savuros, și perfect articulat, dar și apofatic, autoarea știind să se oprească în pragul inefabilului, pe care ne lasă, de fiecare dată, să-l ghicim, înfiorați.
Urmând „linia de izognoză”, iată-mă ajuns la Sala Dalles din București, în seara zilei de miercuri, 7 octombrie 1998.
Iat-o: o doamnă înaltă, suplă, cu spatele drept, cu părul alb și ochi albaștri. Nu-i voi divulga vârsta.
Luăm loc în sală. Annick ia loc la masa de pe podium.
„Dacă și-ar fi scris în pașaport toate titlurile nobiliare, nu i-ar fi ajuns paginile”, glumește un prieten pe românește, fără să traducă și pentru urechile doamnei.
Doamna vorbește calm, cu o voce plăcută.
„Străinul poartă în sine un surplus ontologic, chiar meta-ontologic, ireductibil.” [8]
Poate, tocmai de aceea convinge el, „în deplasare”, mai mult decât acasă. De-acum, anumite fraze-cheie îmi vor rămâne în memorie așa cum le-am auzit, în franceză. De exemplu: On doit en finir avec la cote d`Adam. Femeia n-a fost creată din coasta lui Adam. În originalul ebraic nu se vorbește de „coastă” (cote), ci de „latură”, „parte”, coté... O eroare de traducere (?!) în contul căreia s-au comis și se comit abuzuri, crime. Subiectul este, desigur, mult prea vast pentru a-l trata aici. Îl amintim doar, semnalându-i, totodată, urgența.
Nu, d-na de Souzenelle nu este feministă, nu e pentru hirotonisirea femeilor, fiind, totuși, de părere că Biserica s-ar cuveni să le acorde mai multă încredere .
Un absolvent de teologie se grăbește să părăsească, ostentativ, sala.
La sfârșitul conferinței, ne strângem în jurul doamnei, ținând, fiecare, în mână câte un exemplar din Simbolismul Corpului Uman. Vrem să stăm de vorbă, vrem autografe. Franceza mea e ezitantă, îmi lipsește exercițiul....
Annick de Souzenelle a revenit de multe ori în România, vizitând mânăstirile din Nordul Moldovei, cercetând chiliile unor duhovnici renumiți... Într-un an, a petrecut la noi Paștele, remarcând, apoi, cu blândă mustrare în glas: „Nu vă dați seama de șansa pe care o aveți trăind într-o țară ortodoxă”...
În Franța, Annick parcurge săptămânal 60 de kilometri pentru a participa la liturghie...
Putem spune că Annick de Souzenelle a descoperit ortodoxia din „întâmplare.” În primăvara lui 1958, Annick a primit un mesaj din partea unei cvasi-necunoscute: „Sunteți așteptată la Paris, pe bulevardul Blanqui, numărul 96.”
Acolo își avea sediul Biserica Ortodoxă din Franța.
Fondatorul acestei Biserici era părintele Eugraph Kovalevski, un rus exilat. Despre el, Annick de Souzenelle scrie: „Părintele Eugraph era un profet care mi-a răscolit inima. Prima dată când l-am văzut a fost în timpul liturghiei de celebrare a Sfintei Treimi. Părintele dansa liturghia.”[10]
Între cei doi se naște o complicitate fructuoasă, mai ales că Eugraph Kovalevski nu dorește rusificarea francezilor, îndemnându-i să revină la propria istorie ortodoxă, cea a primului mileniu.
Annick de Souzenelle se convertește la ortodoxie, teologia apofatică o scoate „din exilul colectiv și amputant, invitând-o să escaladeze, susținută de îngeri, diferitele nivele ascunse ale realului...”[11]. Totuși, ceva lipsește.
Confruntat cu întrebările dificile pe care i le pune Annick, prelatul recunoaște, pe patul de moarte, că „antropologia creștină nu s-a născut încă!”[12]
Din acea clipă, Annick de Souzenelle simte că Eugraph Kovalevski i-a încredințat o misiune, misiune ce presupune cu totul alt itinerar.
Omul providențial din această a doua etapă de căutări a fost, pentru Annick de Souzenelle, un anume Emmanuel Levyne, kabbalist evreu anti-sionist care-și ținea cursurile în fundul unei cafenele dubioase din cartierul Republique.
Dacă cercetătorul iscodește textul, acesta din urmă își iscodește și el cercetătorul, încercându-l și nerevelându-se decât celor cu adevărat îndrăgostiți de Dumnezeu.
Pe măsură ce aprofunda studiul kabbalei, Annick de Souzenelle realiza unitatea profundă dintre textele sacre ebraice și Evanghelii. Și nu doar ea sesiza această unitate. Căci iată ce-i scria Emmanuel Levyne ucenicei sale: „Când ajungem în profunzimile kabbalei, nu putem decât să-l întâlnim pe Hristos.”[13]
Iar, în cuvintele d-nei de Souzenelle „Iisus este Râsul. ” Desigur, este vorba despre un Râs originar, ce „nu poate fi confundat cu râsetele noastre infantile sau ironice”[14]. „Prezent în revelația biblică de la nașterea lui Isaac, fiul lui Avraam, până la Învierea lui Hristos, Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu,” [15][....] acest Râs se rostogolește astăzi peste o lume tragică, încă sclavă, care plânge pentru că nu-l poate integra, dar care e chemată să-și trăiască Paștele!” [16]
Note:
[1] Sintagma aparține lui Nae Ionescu, care, și el, deplângea discursul de inspirație protestantă al multor publicații ortodoxe din vremea sa.
[2] T. S. Eliot Little Gidding.
[3] I Corinteni Cap. 6 vers. 19.
[4] Editura Amarcord, 1996.
[5] De prisos a menționa că autoarea nu se referă aici la relațiile de tip homosexual.
[6] Annick de Souzenelle, Le Symbolisme du Corps Humain, p. 132, Albin Michel, 2000.
[7] Annick de Souzenelle, Le Seigneur et le Satan – Au-delả du Bien et du Mal, p. 24, Albin Michel, 2016. Traducerea îmi aparține.
[8] André Scrima, Timpul Rugului Aprins, p. 33, Ed. Humanitas, 1996.
[9] Vezi Annick de Souzenelle, Femininul Ființei, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013.
[10] Annick de Souzenelle, Le Seigneur et le Satan – Au-dela du Bien et du Mal, p. 10.
[11] Annick de Souzenelle, Le Seigneur et le Satan – Au-dela du Bien et du Mal, p. 10.
[12] Annick de Souzenelle, Le Seigneur et le Satan – Au-dela du Bien et du Mal, p. 12.
[13] Annick de Souzenelle, Le Seigneur et le Satan – Au-dela du Bien et du Mal, p. 14.
[14] Annick de Souzenelle, Egiptul Interior, sau cele zece plăgi ale sufletului, p. 193 – Ed. Amarcord, 2001
[15] Op. cit, p. 193.
[16] Annick de Souzenelle, Egiptul Interior sau cele zece plăgi ale sufletului, p. 199, Ed. Amarcord, 2001.
Marian Stan
