MÂHAPARINIRVÂNA - Ioan Petru Culianu despre moartea lui Mircea Eliade [ continuare]
Jurnaliștii l-au numit deseori un mare solitar. Corectă în ce privește opera lui, judecata este cât se poate de nedreaptă cu referire la viața (și la felul morții) lui Mircea Eliade. A afectat direct sute de conștiințe, poate mii; iar indirect, sute de mii. Toate se întâlnesc acum într-un moment de solidaritate care-i transformă sfârșitul într-o ceremonie patetică, dar nu tragică. (Aveam să înțeleg acest lucru abia după câteva zile. Însăși moartea lui semăna pace.)
Dintru început, devotamentul tuturor prietenilor a fost mișcător; pentru a da un singur exemplu, într-una din zile, decanul Gramwell a stat nu mai puțin de 7 ore în picioare, nemișcat, pe coridorul spitalului, fără a-și manifesta în nici un fel prezența, din teamă de a nu stingheri. Mulți s-au perindat în pelerinaj necurmat, sfidând toate regulile secției de reanimare (Intensive Care Unit), deseori spre disperarea personalului.
Optimismul nostru a durat trei zile, în care starea lui Mircea Eliade părea uneori să se îmbunătățească atât de mult, încât nu mai aveam îndoieli asupra însănătoșirii. Joi la ora 7:30 dimineața a răspuns perfect examenului neurologic, dar mai târziu și-a pierdut coordonarea, dând semne de nervozitate, probabil din cauza unei dureri. Ușor sedat, a dormit mult, dar seara nu mai era în forma de dinainte. Acesta nu era un motiv pentru a pierde speranța: doctorii explicaseră că o congestie produce întotdeauna edem cerebral; perioada cea mai dificilă pentru bolnav este retragerea edemului, care durează circa trei zile. Abia după aceea se poate constata amploarea daunelor, vindecarea completă nefiind nicidecum exclusă.
Deși vineri la prânz Mircea Eliade nu mai deschidea ochii (funcțiile inimii, vizibile pe ecran, fiind însă excelente), totul părea să corespundă previziunilor medicale. Mi-am ținut seminarul între 1:30 și 4:30, iar înainte de 5 m-am întors la spital fără nici un fel de presentimente, convins că lupta lui Mircea Eliade, cu ajutorul devotamentului nesfârșit al lui Christinel și cu sprijunul acelor prieteni minunați care-i vizitau neîntrerupt, avea să se încheie cu bine. Dimineața începusem să-i spun lui Mircea Eliade acea poveste pe care i-o promisesem în plimbarea ce avusese loc duminică, 13 aprilie, la ora 2. Înainte de prânz, Christinel îi citise din propriile lui nuvele, pe care Mircea Eliade le recitise cu puține zile înainte. (A fost singura dată când am auzit de la el o apreciere pozitivă asupra propriei sale opere, mai ales asupra nuvelei Ivan, în care e vorba despre o moarte asupra căreia există „evidențe mutual contradictorii”. Mircea Eliade repeta formula cu satisfație, remarcând că, în fond, nu se știa dacă personajul – un elev TR în război – a murit sau nu).
Vineri, la ora 5, trăiesc probabil clipa cea mai zguduitoare după lungii ani în care esistența lui Mircea Eliade fusese pentru mine o garanție a ordinii lumii: Christinel îmi comunică plângând că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de generalizare; că profesorul se afla în comă și că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore. De aici încolo a început Marea Veghe, în care
s-a deslușit taina morții lui Mircea Eliade: a fost moartea unui Buddha, mahâparinirvâna.
În intervalele cât a rămas singură cu el, Christinel i-a vorbit (după ea, Mircea Eliade a continuat să-i zâmbească dincolo de noaptea conștiinței care
l-a învăluit definitiv vineri). Nu știu ce i-a vorbit. Sunt un martor parțial, care i-a privit pe ceilalți, mai ales pe Christinel, cu admirație și compasiune, imaginând doar imensa ei durere. Dar pot relata cu certitudine numai anumite părți ale Marii Veghi, cele privitoare la relația mea cu Mircea Eliade, cu Christinel și cu ceilalți prieteni.
Vineri spre seară, rămas singur cu el, am continuat să-i povestesc nuvela Lighea. Mitologia ei, cu profesorul la Ciura îndrăgostit de sirena Lighea, supraviețuitoare a epocii elene în marea cea mai albastră a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregătea să o facă.
Christinel a rămas toată noaptea și ziua următoare, neclintită în rezerva D 505, mână în mână cu Mircea Eliade. L-am vegheat și eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. Îmi fusese relativ ușor să fiu optimist, atâta vreme cât exista speranță; acum totul căpăta o altă dimensiune, neașteptată: Mircea Eliade avea să dispară din orizontul ființelor certe. Numai gândul, răsărit la capătul acestei nopți, cum că ne aflam în parinirvâna, avea să-mi aducă pace: era timpul când discipolii și prietenii adunați din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viață din trupul care până nu de mult adăpostise un Mare Suflet.
Sâmbătă, 19 aprilie, sosește Nathan Scott de departe. În fața câtorva prieteni strânși lângă Christinel în rezervă, îi administrează cu voce vibrantă extrema oncțiune și rostește, secundat de David Tracy și Frank Gramwell, rugăciuni pentru eliberarea sufletului.
Inima lui Mircea Eliade funcționează încă normal. Îmi trebuie mult ca să înțeleg ce se întâmplă: profesorul le dă timp discipolilor să vină. Charles Long, unul din primii săi elevi, a ajuns la Chicago de departe; la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii și cei mai dragi studenți ai lui, colegul meu de clasă din 1975. Telefonul din secția de reanimare sună din toate părțile lumii, călcând încă o dată toate regulile spitalului.
Marți dimineață ies ca să fac câteva curse pentru Christinel, care n-a mai părăsit nici o clipă spitalul de vineri. La întoarcere, Wendy O`Flaherty mă cheamă înăuntru, în rezervă: la orele 9:15 presiunea arterială a lui Mircea Eliade a căzut, iar inima aceasta formidabilă, nu numai mare ci și rezistentă, încă mai pâlpâie. Wendy știe că n-aș fi putut să-mi iert niciodată absența de lângă profesor în ultima-i clipă. Îmi spune că Mircea Eliade a avut și această ultimă bunătate: mi-a așteptat întoarcerea. Tot mai rare, bătăile pulsului se încheie la 9:40. David Tracy și Frank Gramwell rostesc o ultimă rugăciune. Parinirvâna a luat sfârșit.
Desigur, lumea nu va mai fi niciodată aceeași fără Mircea Eliade. Dar am înțeles, după o noapte de disperare, că în cele cinci zile ale veghii Mircea Eliade înfăptuise o minune. Prietenii și discipolii săi se întâlniseră în acest timp acolo, solidari cu Christinel și întărindu-și legăturile unul față de celălalt. În mahâparinirvâna, timp al adunării înainte de marea trecere, exista o mare înțelepciune. Și din nou îmi aminteam de vârsta de 24-25 de ani, când credeam că descifrez în zâmbetul lui Mircea Eliade cunoașterea misterelor universului.
Poate că într-adevăr se petrecuseră lucruri tainice, privitoare la soția sa, care-l veghease cu devotament eroic; la schimburile de sentimente și gânduri între prietenii nedezlipiți de ea; la soarta și, poate, la misiunea lor. Timpul adunării fusese pesemne și un timp de probă.
Deși ochii mi se înneguraseră din când în când, deși lumea va arăta cu totul altfel fără Mircea Eliade, totuși i-am acceptat moartea cu împăcare. Miercuri, la ora 2, a fost cremat pe Woodlawn Avenue colț cu strada 67. Între două pasaje din Înțelepciunea lui Isus Sirach și Apocalipsa lui Ioan, David Tracy a citit și o pagină din Mitul Veșnicei Reîntoarceri. Slujbe pentru odihna sufletului său au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial care a avut loc în enorma Rockefeller Chapel din Hyde Park, campusul Universității din Chicago, a fost, după mărturia unui bătrân profesor, cea mai frumoasă slujbă la care asistase vreodată. În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O`Flaherty și subsemnatul au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârșitul vieții: română, franceză și engleză. Charles Long a explicat esența Marii Veghi, care nu era numai rezultatul iradierii universale a celor peste 50 de cărți ale profesorului, ci și al incredibilei sale bunătăți. Nathan Scott (cine a spus că ar putea deveni cel mai grandios arhiepiscop de Canterbury?) a încheiat cu o tânguire despre sufletul Celui Drept care se află în mâna Domnului.
Înțeleptul se află în pace, căci Dumnezeu l-a încercat ca aurul în cuptor, îngână poporul adunat în biserică.
În fond, continui să-mi repet de ani de zile, dacă lumea aceasta este un camuflaj, așa cum mi-ați spus de atâtea ori, Mircea Eliade, atunci sunt fericit că am trăit aceeași taină în care ați trăit și dumneavoastră..
Chicago, 24 aprilie – 1 mai 1986