top of page

Sergiu Al-George : "India a fost pentru Eminescu un spaţiu cultural obsesiv"

Gnsp


Coperta volumului de poezii tradus in bengali
Coperta volumului de poezii tradus in bengali

"Exceptînd   episodul   literaturii   vechi încheiat  prin  Dimitrie  Cantemir, pînă în  pragul  secolului  al XIX-lea,  deci  pînă la  venirea  romantismului,  spiritualitatea

românească a  fost  cantonată în universul  culturii  populare încărcată  de   sensurile  unei   traditii  în  mare  continuitate cu izvoarele  arhaice  cele  mai  îndepărtate.


Ca  atare, romantismul  nu intra  în  conflict  cu  alte  idealuri  culturale- ca în  ţările cu  un  clasicism. academic- ci  se  întîlnea  cu  însuşi orizontul pe care intenţiona să-1 readucă în conştiinţa Europei de  atunci.


Istoria  a  vrut  ca  romantismul  să  devină la  noi  însuşi cadrul  în  care  s-a  făcut trecerea  de  la  vechea  cultură la  cea modernă asigurîndu-i  astf.el,  acesteia  din  urmă, premisele unei  excepţionale continuităţi cu  valorile  tradiţionale.  Modernizarea  a  însemnat  astfel  o reîntoarcere, în  sensul pozitiv, de  recuperare, la  un  fond  nu  numai  naţional dar  şi  arhaic.


Ca  atare,  însăşi  receptarea  Indiei  se  făcea  într-un  spaţiu nu  numai  lipsit  de

prejudecăţile unei  culturi  organic  închegate  pe· alte  sisteme  valorice, 

dar, dimpotrivă, esenţial congenere.

Aşa se  explică de  ce  la  Eminescu,  cel  prin  care  India a  devenit,  cum spunea Blaga, "prezenţă inalienabilă a culturii noastre",  patosul   cosmic  şi cel cosmogonic -   prin  încăr­cătura lor  simbolică şi sacră - pot  fi  raportate concomitent la viziunea indiană a  lumii cît şi la cea din folclorul  naţional.


Ca  reprezentant  al  romantismului  tardiv,  Eminescu  a putut  avea  un  acces  mai  mare  la  izvoarele  culturii  indiene decît  antecesorii  săi;  totodată însă,  era.  conf.runtat,   prin filosofia  lui Schopenhauer,  cu o viziune distorsionată a  gîndi-

rii  indiene  în  care  absolutul  acesteia  devenea  neant.  lntîlnirea  lui  Eminescu  cu  India  are  loc  la  interferenta  dintre cele  două procese  competitive  de receptare  a  Indiei cel  în perenitate  şi  cel  în  circumstanţialitate.  O  scrutare  strînsă a  influentelor  si  consonantelor  lui  Eminescu  cu  India  face să reiasă tocma'i modul în  care şi-a impus  cuvîntul  India  cea autentică: sentimentul   cosmic -   de  factură traditională  a culturii noastre a  precumpănit asupra pesimismuiui,  transformîndu-1  într-o  sacră melancolie,  într-un  sentiment paradoxal al lumii,  pe  care  poetul  îl  articulează, ca  şi  în  cultura indiană, cu reprezentările simbolice ale absolutului.


Eminescu este un poet al absolutului şi nu al neantului schopenhauerian~

deoarece  patosul  cosmic  presupune  simbolism  şi  sacralitate si  deci  absolut;  în  consecintă acesta  din  urmă se  va  impune pentru  a  izgoni  neantul  ce 'nu  era  decît  o  uzurpare  a  absolutului  indian.


După Eminescu,  Lucian Blaga şi, imediat după el, Mircea Eliade  vor  întîlni  India  în  acelaşi context   al  structurilor simbolice.


O   cercetare  a   operei  lui  Blaga  din  perspectiva  lumii indiene  va arăta că, pînă la  urmă, contactul cu această lume a  fost  mai  puţin important  în  modul  în  care  şi-a  ilustrat tipologia  stilistică  (singurul  aspect  pe  care  1-au considerat

exegeţii lui  Blaga  în  legătură cu  India)  cît  mai  ales  pentru modul  în  care  a  conceput  dialectica  paradoxală dintre  revelare  şi ocultare, dialectică de  esenţă simbolică ce  informează şi  lirica  sa.


"Poziţia lui Eminescu în cultura românească, cea  de  arhetip  încărcat  nu numai  de  sensuri deschise  ci  mai  ales  de  virtualităţi ce  se  împlinesc  în  creaţiile majore ale marilor săi urmaşi, constituie o faţă a  acestei perenităţi.  Rolul  lui  arhetipal  poate  fi  urmărit pe  diverse linii  de  gîndire  si  de  sensibilitate.  Reparcurgînd  în  sens  invers  aceste  linii, se  deschide  o  cale  către înţelegerea esenţei aflate la punctul  de unde pornesc. Esenţa eminesciană poate  fi  aproximată plecînd  de  la  marile spirite în care s-au desfăşurat virtualităţile  sale ."


Plecînd de la  sursele indiene ale  motivului  "insulei",  aşa  cum  le  presupunea Călinescu, Mircea  Eliade  a  constatat  cît  de  nesemnificative  sînt,  în fond,   cercetările  sursiere  mai ales  cînd  este  vorba  de  teme simbolice, întrucît  astfel  de  teme  constituie  categorii  romantice  majore  care  "definesc  o  anumită poziţie a  omului  în Cosmos"   ("Insula   lui  Euthanasius",  în  Revista  Fundaţiilor Regale,  VI.,  1939,  7,  p.  105).Recent,  o  teză de  doctorat,  a  lui  Amita  Bhose- Eminescu  şi  India,  Iaşi,  1978 -, vine să inverseze perspectiva relaţiilor cu  India,  revelînd  în  ce  măsură, un  spirit  indian, hrănit cu  toate  valorile  sale tradiţionale, vechi  şi moderne, îşi  poate  regăsi propria-i  lume  în opera  celui  mai  reprezentativ  poet român. Din  această inversare  a  perspectivelor, prin  care  se  inversează şi subiectivitatea  judecăţilor,  India şi-l  revendică pe  Eminescu  într-o  măsură mult  mai  mare decît  am  fi  putut  sau  am  fi  fost  dispuşi să o credem."

(Sergiu Al-George - Arhaic si universal - Introducere)


„Faptul că India a fost pentru Eminescu un spaţiu cultural obsesiv, la care se referea frecvent şi în termeni exaltanţi încă din adolescenţă, că în perioada sa universitara a audiat cursuri pe această temă, asistând chiar la prelegerile faimosului sanscritist Albrecht Weber, că a lăsat în manuscris, deşi într-o formă neterminată, traducerea gramaticii sanskrite a lui Fr. Bopp, dar mai ales că în poeziile sale se regăsesc în mod indubitabil, anumite motive indiene, toate acestea au pus problema culturii indiene ca izvor de inspiraţie tematică”( 1).


"De fapt, toate marile filosofii invocate de eminescologi - din a căror listă rămânând cele legate de numele lui Platon, Kant, Hegel, Schopenhauer − o dată intrate în retorta propriului său geniu filosofic, nu mai pot fi regăsite în autonomia lor, fiind încorporate în perenitatea propriei sale filosofii, la fel şi gândirea indiană, nu se va regăsi în formele ei discursive, ci în chintesenţa sa încifrată în mituri şi simboluri”(2).


„Sentimentul absolutului, cel care domină gândirea indiană, atunci când este considerat din perspectiva filosofică europeană, este firesc să pară a instaura printr-o implicaţie logică, un sentiment de evanescenţă şi inconsistenţă ontologică a lumii empirice, considerată totodată ca un plan al suferinţei şi al absurdului”(3) .


„El a luat act de ideea suferinţei ce apărea pentru prima dată în gândirea upanişadică (sistematizată ulterior în sistemul Vedanta), şi mai ales în cea buddhistă. În ambele cazuri însă, suferinţei îi era opusă o transcendenţă, cea a absolutului, care apărea în Upanişade şi în Vedanta ca Brahman/atman, iar în buddhism ca Nirvana. Buddhismul, situat de la început pe poziţii agnostice şi considerând Nirvana de domeniul celui mai strict inefabil nu a insistat asupra esenţei absolutului, cum s-a întâmplat în Upanişade şi Vedanta; în schimb, s-a aprofundat lumea relativului şi mecanismele suferinţei. Din primele formulări teoretice buddhiste, atribuite chiar întemeietorului acestui curent spiritual, din primele meditaţii ale "iluminatului", se stabileşte că la originea suferinţelor din Samsara, ce se perpetuează în cicluri infinite, se află şi trshna (skrt, lit. „setea”), „dorinţa de a trăi” (4) ."



 „Gândirea indiană preluată de Schopenhauer era de domeniul discursivitatii metafizice. Eminescu insă, deși receptase acest aspect discursiv al gândirii indiene , prin structura sa coincide mai degraba cu gândirea prediscursiva, cea a reprezentărilor simbolice din care s-a născut, in fapt, discursul filosofic indian. Dialectica simbolului subiacentă si decelabilă in teoriile metafizice si transcendența inerentă simbolului , este cea care a impiedicat ca perceperea negativă a vietii (sub forma suferintei) să se radicalizeze intr-un pesimism absolut. Evanescența dureroasa a lumii - repetăm pentru a sublinia - isi pierde accentul absout negativ in momentul in care lumea devine simbolul unei metarealităti absolute, limanul oricarei suferinte. Lumea ca alteritate si totodata ca nonalteritate a absolutului se exprimă in anumite reprezentari imagistice a caror esență traducea in fapt, dialectica simbolului. Sentimentul că experienta lumii este o experiență simbolică a absolutului , am vazut ca se exprima direct, prin considerarea lumii sensibile ca metaforă, cât si indirect, imagistic. Maya, ca prefacatorie magica , ca disimulare, inerent era susceptibilă de cele mai variate conotații si asociatii imagistice , disimularea putea să fie văl, dar putea sa fie si joc (lila) . Însăși traducerea termenului Maya prin «iluzie», am văzut că implica etimologic, sensul de «joc» de la latinul ludeo, «a juca». De altfel lila, de la verbul li −, cu multiple sensuri, printre care şi «faptul de a ascunde», se află şi în concordanţă semantică cu Maya. În afară însă de această concordanţă, «jocul», în sanskrită ca şi în multe alte limbi (chiar românescul «joc») are conotaţii care trimit, cu toate, la activitatea ritmică a muncii şi a dansului. De aceea în India, lumea este considerată şi ca un dans al divinităţii − Shiva este eminamente regele dansului (Natarajan) − ca o manifestare ritmică a fiinţei şi energiei supreme. shivaismul kaşmirian, mai mult decât oricare alt curent spiritual, a valorizat ideea de ritm, vibraţie (spanda), ca expresie a realităţii supreme şi a tot ce este devenire” (5).


"Daca Blaga a simtit Maya ca văl, Eminescu a simtit-o ca ritm, in ambiguitatea simbolica a acestuia, in cadentele lumii, el simtea atat devenirea evanescenta cat si muzica prin care se exprimau fiinta si absolutul. Ambiguitatea ritmurilor lumii declanseaza in constiinta poetului o reactie tot atat de ambigua, cea a melancoliei . Melancolia lui Eminescu nu este deci expresia unui sentiment eminamente negativ , ca cel al pesimismului schopenhaurian, ci tocmai expresia modului in care, transgresand viziunea filosofului german, aspectul negativ se conjuga cu altul, pozitiv, ca in dialectica paradoxala a simbolului si a ontologiei indiene"






 „Blândeţea melancoliei eminesciene evocă melancolia indiană aşa cum o putem surprinde în unele texte, dar mai ales în arta indiană − în frescele de la Ajanta bunăoară − unde senzualitatea personajelor coincide cu o anumită melancolie a privirii şi a gesturilor, născută din continua pendulare a conştiinţei între efemer şi infinit” (6).



Grotele Ajanta - fresca (200 î.e.n)
Grotele Ajanta - fresca (200 î.e.n)


Sergiu Al-George - Arhaic si universal: India in constiinta romaneasca, Editura Herald 1998 (fragmente)



(1) pag.234

(2) pag.236

(3) pag.237

(4) pag 238

(5) pag.241

(6) pag 248









26 views0 comments

Recent Posts

See All

Comments


Post: Blog2 Post

©2020 by gnspy.org. Proudly created with Wix.com

bottom of page