top of page

Brancusi - "A vedea lumea ca in ziua dintâi a Creației"

Updated: Jun 19, 2023








"Pe jumătate știutor de carte, aproape un analfabet, care a revoluționat arta moderna! Asta pare de necrezut și, cu toate astea, daca se accepta punctul meu de vedere, și anume ca Brâncuși era un țăran care a reușit sa uite ceea ce a învățat la scoală și a regăsit astfel universul spiritual al Neoliticului - aceasta creativitate excepționala își găsește explicația "


"[...] Concluziile la care am ajuns în legătură cu supraviețuirea camuflata (irecognoscibila) a sacralității în arta moderna. Brâncuși, care regăsește sacralitatea materiei brute, care se apropie de o piatra "frumoasa" cu emoția și venerația unui om din paleolitic. Chagall, care-mi mărturisește nostalgia Paradisului prin măgăruși și îngeri'. Dar mai ales pictorii non-figurativi , care abolesc formele, suprafețele, și pătrund în interiorul materiei , încearcă să-și reveleze structurile ultime ale substanței"


"Evident, orice sculptor își iubește materialele, în primul rand marmura. Dar la Brâncuși era ceva mai mult: se apropia de piatra cu sensibilitatea - și poate venerația - omului din preistorie. Răbdarea, atenția, bucuria cu care își șlefuia operele, pana ce le transforma suprafețele în oglinzi ondulate, de ești ispitit sa le mângâi; timpul considerabil pe care l-a cheltuit șlefuind nenumărate replici ale atâtor opere - mi-ar rămâne inexplicabile daca n-as ghici, în munca cea lunga și monotona, beatitudinea pe care o provoca intimitatea indefinit prelungita cu materia cristalina. Voința lui de a transfigura piatra, de a-i aboli modul ei de a fi, în primul rand greutatea, și a ne arata cum se înaltă, cum zboară (ca în Pasarea Maiastra) - nu se ghicește aici o specie arhaica de religiozitate, ajunsa de mult inaccesibila pe continentul nostru?


Cea ce as vrea sa știu este cum a ajuns el sa redescopere aceasta concepție megalitica, care a dispărut din Balcani de mai mult de 2000 de ani și nu supraviețuia decât în folclorul religios"


Dar ce ma interesează în primul rand e semnificația pe care o dădea Brâncuși Coloanei : el o compara Coloanei Cerului, Stâlpului Cosmic care susține Cerul și totodată face posibila comunicarea intre Cer și Pământ; într-un cuvânt, o considera o Axis Mundi. Ideea e străveche și universal răspândită.


Acest tip specific de Axis Mundi, sub forma unei coloane de piatra, ar putea fi creația culturilor megalitice - dar asta nu este atat de important. Important mi se pare faptul ca Brâncuși a conceput Coloana Infinita ca o Axis Mundi prin care se poate ajunge la Cer - si ca dupa ce a încheiat aceasta capodoperă nu a mai creat nimic vrednic de geniul lui. A mai trăit încă aproape 20 de ani, în care timp s-a mulțumit sa șlefuiască nu știu cate noi replici care îl făcuseră celebru.

Nu pot sa cred ca la 60 de ani creativitatea lui Brâncuși era complet epuizata. Să-și fi închipuit ca, dupa ce a terminat opera lui cea mai de seama nu trebuia sa mai încerce altceva? Dar, în timpul când concepuse și lucrase la coloana infinita îl ispitise o alta opera, cel puțin tot atât de măreață, mausoleul pe care ar fi trebuit sa-l ridice în memoria soției maharajahului din Indor[...] Așadar misterul "sterilității" lui Brâncuși în ultimii 20 de ani de viata trebuie cautat: 1.fie în credința lui ca dupa coloana infinita n-ar mai fi avut sens sa încerce alta opera majora; 2. fie în adanca-i părere de rău ca împrejurările nu i-au îngăduit sa se întreacă pe sine creând mausoleul din Indor. Ce ma impresionează în destinul lui Brâncuși este ca amândouă capodoperele, Coloana infinita și cea rămasă în starea de proiect - aparțin aceluiași univers al creației spirituale caracteristice vârstelor de piatra, Dar de ce a încetat sa creeze dupa ce izbutise, printr-o extraordinara ANAMNESIS sa readucă la viata forme, simboluri și semnificații arhaice uitate în Europa de multe mii de ani? Sa fie adevărat ca, dupa ce ridicase coloana care ducea la cer, Brâncuși nu mai avea nimic de făcut, ca cel puțin SIMBOLIC nu se mai afla printre noi?

Nici un răspuns, nici o ipoteza nu mi se par satisfăcătoare. Mi-e teama ca "misterul" va rămâne de nepătruns atâta timp cat nu vom ști cu precizie cum își imaginase mausoleul din Indor și cat timp a consacrat meditând la aceasta opera.


Mircea Eliade - Jurnal



— "Vedeți cumva în Brâncuși o figură exemplară a „ființei românești"?

— Da, în sensul că la Paris, Brâncuși a trăit în atmosfera avangardei artistice, și, totuși, nu s-a lepădat de modul de existență al unui țăran din Carpați. Și-a exprimat gândirea artistică urmând modelele pe care le găsea în Carpați, dar aceste modele nu le-a repetat într-un folclorism ieftin. El le-a recreat, reușind să inventeze acele forme arhetipale care au uimit lumea, deoarece Brâncuși a coborât foarte adânc în tradiția neolitică; acolo a găsit el rădăcinile, izvoarele . . . în loc să se inspire din arta populară românească modernă,, s-a dus la izvoarele acestei arte populare.

— Vom putea oare spune că el a regăsit, nu formele, ci forțele care hrăneau aceste forme?

— întocmai. Și dacă a reușit să le regăsească, aceasta sa datorează faptului că el s-a încăpățânat să ducă viața părințiilor săi, a semenilor săi, din Carpaţi.

— Se pare că regretați, în Jurnal, că timiditatea v-a îm­piedicat să-l întâlniți pe Brâncuși. Și nouă ne pare rău. To­tuşi, avem o întâlnire, pe calea scrisului, dacă mi-e îngăduit să spun așa, între Brâncuși şi Mircea Eliade. într-un text minunat şi prea puţin cunoscut, descoperiţi, după cum toc­mai aţi afirmat, rădăcinile profunde ale inspiraţiei lui Brân­cuşi, dar, pe lîngă aceasta, faceţi o lectură cu totul personală a acestei inspiraţii, susţinută de ceea ce aţi învăţat din lenta descifrare a miturilor primordiale. Faceţi o lectură a imagi­nilor centrale ale lui Brâncuşi — înălţarea, arborele, pasă­rea— iar concluzia este aceasta: Brâncuşi a făcut să zboare materia ca şi alchimistul. Şi a făcut-o prin mirajul contra­riilor, fiindcă ceea ce alcătuieşte imaginea şi semnul celei mai mari uşurinţe, este tocmai ceea ce, pe de altă parte, este semnul opacităţii, al căderii, al greutăţii — piatra. . . Acest text atît de frumos ocupă un loc de frunte în opera dumnea­voastră."

Mircea Eliade, Incercarea labirintului Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet - Eitura Dacia 1990 [p 84]



Brancusi si desacralizarea artei - Pavel Susara:




Constantin Brâncuși - intre Pământ și Cer :




Credință și Cultură Azi. Brâncuși - Sculptor al sublimului




Brancusi sculptorul luminii:












Constantin Brâncuşi.Coloana sau Lecţia despre infinit

Sinopsis

În octombrie 1996, Coloana fără sfârşit a fost demontată. După patru ani de expertize tehnice, lucrările de restaurare au fost iniţiate în toamna anului 2000 şi finalizate la începutul iernii. Filmul surprinde acest proces, probabil unic, în contextul mai larg al operei şi personalităţii lui Constantin Brâncuşi.






Brancusi and Gurdjieff

Basarab Nicolescu and Paul Beekman Taylor


. [...] It is pertinent in this context to cite François Stahly’sobservation on Brancusi: ‘He was very nterested in esoteric matters. Above all, when I brought someone, he developed without fail his philosophy and bit as if he himself had invented all his evocations and philosophies. As he did, I had interests in Milarepa. He knew as well something of the Vedas. But he never cited his sources, they were always something he felt’. In December 1926, Edith Taylor visited the Brancusi Exhibit at the Brummer Gallery, twice with Jessie Orage and once with Jean Toomer, the celebrated author of Cane, who directed a Gurdjieff group in Chicago but was in New York City awaiting Orage’s return from the Prieuré. Toomer, Jessie and Edith were close associates at the time. The testimony of Edith Taylor mentions also a meeting of Brancusi with Gurdjieff where they compared cooking skills. This may sound a bit strange but not unsurprising considering the vaunted culinary talents of the two men. Edith Taylor’s testimony is corroborated by a passage in a well-known book by Ezra Pound, Guide to Kultur,in which Pound writes:


"Brancusi . (could N.N.) cook on occasion and Gurdieff (sic) made Persian soup, bright yellow in colour, far more delicate—you might say Pier della Francesca in tone, as compared with a bortch (tinted Rembrandt).If he had had more of that sort of thing in his repertoire he ed. had he suspected it, or desired it, have worked on toward at least one more conversion’"


This passage describes a gastronomical contest between Brancusi and Gurdjieff which Pound judged that probably took place in one of the two restaurants in Montmartre which Gurdjieff operated soon after his arrival in France in 1922. It is evident that Pound preferred Gurdjieff’s cooking—like paintings of Piero della Francesca — over that of Brancusi—like Rembrandt’s—but Gurdjieff’s culinary skills did not incite Pound to convert to his ideas.

The relations between Brancusi, Orage and Gurdjieff are far more substantial than anecdotes or salon chit-chat..

Three women — Edith Taylor, Margaret Anderson and Jane Heap — substantiate those relations. Paradoxically, Peter Neagoe seems to have played no larger role than that of a scribe. The meetings between Brancusi, Orage and Gurdjieff would have been, after all, quite natural because all three were sculptors of soul, searchers for the Absolute beyond all religions and dogma. A remark by Benjamin Fondane is pertinent in this regard: “Brancusi is a grand artist of the type “religious” [we would say rather ‘trans-religious’]. He did not recognize as brothers those other than primitives, artists of the Gothic, Negroes. I know that this art is “finite”. But I know also that it has an “infinitude”’


In the present study we deliberately limited ourselves to expose the facts and documents proving the existence of an undoubtable of Brancusi for the philosophy of Gurdjieff.It is obvious that our discovery can open a new angle of research–cosmological and spiritual–of the analysis of Brancusi’s art and of his writings.










23 views0 comments

Comments


Post: Blog2 Post
bottom of page