top of page

Alan Watts despre taina suferinței și Înviere

Updated: Apr 22


Așadar, văzând că împrejurările clipei prezente reprezintă voința vrednică de adorație a divinității și că a dori voia lui Dumnezeu este ceva mai înalt chiar decât a dori să vezi Slava lui Dumnezeu, sufletul spune „Da” din toate puterile, îmbrățișând experiența în totalitatea ei. Iată realizarea deplină, în acțiune concretă, a laudei liturgice adresate lui Dumnezeu, căci lauda ca participare la bucuria divină este esența contemplației. Asta înseamnă să faci toate lucrurile întru slava lui Dumnezeu. Tout ce qui arrive est adorable.

Iar lucrul acesta este adevărat mai ales în privința suferinței, căci suferința este transformată iar semnificația ei este realizată doar atunci când cel care suferă o afirmă ca fiind voia divinității. Lupta împotriva suferinței inevitabile nu face decât să intensifice durerea, iar când momentul ne aduce suferință, slăvirea lui Dumnezeu constă în a pătrunde chiar în miezul durerii, a coopera cu ea, spunându-i să fie cât de dureroasă vrea.

La prima vedere, așa ceva pare de-a dreptul nebunesc celui care suferă, dar deplina acceptare și afirmare a suferinței reprezintă, în esență, calea Crucii, prin care suferința este depășită și scopul ei este înțeles, Cuvintele nu pot exprima înțelegerea la care avem acces prin acceptarea suferinței, deoarece ea aparține celei mai profunde taine dumnezeiești. Totuși, mărturia unanimă a sfinților este că suferința afirmată ca voință a lui Dumnezeu este o suferință de care ei n-ar fi vrut să fie scutiți pentru nimic în lume, deoarece o asemenea înțelegere le permite să reconcilieze chinurile vieții omenești cu existența unui Dumnezeu al dragostei, care este, în același timp, atotputernic.

Este firesc ca o asemenea acceptare să fie extrem de dificilă, căci sunt momente când fibra fizică și morală a ființei noastre se revoltă, sub impulsul incontrolabil de a da înapoi, când suntem absolut siguri că nu putem face față suferinței. În aceste circumstanțe, ceea ce trebuie să acceptăm nu este atât suferința însăși, cât propria noastră reacție la suferință, propria noastră frică și repulsie, dorința noastră de a protesta, de a lupta cu și de a evita suferința. Când se întâmplă asta, descoperim de fiecare dată că Dumnezeu îngăduie să suferim pentru a ne „demasca” egoismul, fiind un act de pură compasiune, prin care ni se deschid ochii față de splendoarea și dragostea divină, dăruindu-ne o bucurie infinită în schimbul unei suferințe finite. Acest adevăr nu poate fi demonstrat, el trebuie experimentat direct.


Duh și Contemplație, pp. 302-304 - Ed. Herald, 2015



Acest punct de vedere este, probabil, insolit, deoarece ni se pare corect și firesc să transformăm într-un exemplu și să investim cu autoritate ceea ce este mai elevat și mai bun. Nu este deloc un truism - deși suna ca atare - să spunem că, în măsura în care ne facem un ideal din Cristos, el devine ireal: în locul unei realități prezente, un vis proiectat în viitor. Pentru mine, orice idealism, orice punere-de-o-parte-ca-exemplu, este o simplă amânare. Înseamnă a împinge realitatea care este Cristos spre altundeva și spre mâine. Dacă el este înviat, dacă el este Adevărul și Viața, el trebuie să fie nemijlocit aici și acum...


- dintr-o scrisoare către Dr. Stanley Jones, 29 August 1950


Pe Calea Mea - O Autobiografie (1915-1965) - p. 241


În Biserica Ortodoxă din Răsărit, se evidențiază încă și mai mult solemnitatea și slava Paștelui decât în Occident, chiar dacă Liturghiei îi lipsește rigoarea formală și structurală a ritului roman. Dar aceste scăderi sunt compensate de splendoarea desăvârșită a unei celebrări care transformă noaptea în zi, preschimbând Biserica într-o veritabilă imagine a Raiului datorită strălucirii veșmintelor de aur și a icoanelor ce scânteiază în lumina nenumăratelor lumânări. Așa cum se întâmpla în vechime și în Occident, ritul începe la miezul nopții, cu actul simbolic de a deschide Sfintele Uși, care, în Biserica Răsăriteană, delimitează spațiul sanctuarului, unde se află altarul. Căci în Ritul Răsăritean este încă foarte clar că Liturghia este o Taină; ea nu este celebrată, ca în Occident, în văzul tuturor, ci în spatele iconostas-ului, panoul ce separă altarul de corpul principal al bisericii. În centrul acestui panou se află Sfintele Uși, ca un simbol al janua coeli, al Porții Cerului, care, privită din direcția opusă, reprezintă, de asemenea, Fălcile Morții sau ale iadului, fiind, deci, Ușa Activă de la Intrarea Paradisului, păzită de heruvim, ca și Poarta cea Îngustă a urechilor acului.

La momentul Învierii, ușa este larg deschisă și rămâne deschisă pe întreaga perioadă a Săptămânii Luminate. După care preotul și credincioșii, purtând lumânări aprinse, ies în procesiune, înconjurând clădirea bisericii și se întorc la porticul din fața ușilor principale de intrare. Preotul tămâiază ușile, făcând semnul crucii cu cădelnița și cântând împreună cu corul:


Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte

viață dăruindu-le.



8 views0 comments

Recent Posts

See All
Post: Blog2 Post
bottom of page