Tan-tien

Budo zen, joi 28.10.2010

De cand am început lucrul la budo – zen nu am acordat mare importanţă aşteptărilor mele, deşi tema anului acesta mă atrage într-un fel pe care nu-l pot exprima cu ajutorul cuvintelor (cuvantul „mă atrage”, exprimă exact ceea ce simt). M-am gandit că datorită bebeluşului toate organele mele sunt deplasate şi odată cu ele şi campurile energetice. Uneori în timp ce lucrez mă gandesc că poate nu simt corect şi nu lucrez corect datorită acestor schimbări.

Aseară la pronunţarea literei u - cu sunet, am simţit în tan – tien nişte valuri cam colţuroase, din piatră sfăramată mărunt. Pur şi simplu le-am conştientizat că sunt aşa, le-am observat şi nu am făcut nici un fel de observaţie nici pro, nici contra (deşi acum cand scriu parcă aş fi tentată să emit păreri), şi nici nu am fost surprinsă că aceste valuri sunt aşa cum sunt. Parcă ştiam de ele şi acum le reîntalneam.

Cand am pronunţat u - fără sunet (mental), am simţit că de la gat către tan-tien se formează o bandă care curge dinspre gat spre tan-tien. Această bandă era de culoare „spre roşu”, avea ceva, atat din gustul sangelui, cat şi din consistenţa mătăsii. Pe ea curgea un flux de energie, pe care îl simţeam mai mult în zona stomac tan-tien. Porţiunea gat – stomac o intuiam, nu o puteam vedea, nici simţi. Apoi am simţit în zona tan –tien –lui ceva ca un abis, nemărginit. Acest abis necesita să fie explorat, descoperit. Parcă pe măsură ce păşeam în el, de fapt în senzaţia de tan-tien, începea să se dezvăluie. Apoi am avut imaginea unui drum, fără sfarşit. Şi mi-am dat seama cat de important este că mă aflu pe acest drum. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost faptul că nu mă interesa ce se află la capătul drumului, nici măcar ce se află la pasul următor, nici măcar nu mă interesa unde de fapt era capătul. Eram prezentă atunci, în locul în timpul şi în spaţiul acela. Şi ştiam că drumul era lung, se pare că nesfarşit. Şi mai ştiam că era drumul meu. Şi abisul (necuprinsul) începea să se dezvăluie, pe măsură ce păşeam în el. Nu mă grăbeam. Exploram.

La pronunţarea literei u cu buzele am simţit prezenţa mai multor tan-tienuri din sală. Parcă de la persoanale aflate în primele 5 randuri orizontale, dar fără şirurile de langă oglindă (cu excepţia mea), respectiv a celui de langă spaliere. Toate aceste tan-tienuri (inclusiv al meu) erau undeva deasupra fiecărei persoane în parte (la 1 –2 metri deasupra), şi parcă făceau parte dintr-un tan – tien mai mare care ar putea fi descris ca o acumulare (camp) de energie. Toate aceste tan-tienuri , ca şi cel care le cuprindea pe toate erau constituite din picături imense de apă, mai grele decat apa. Era numai o senzaţia de mai greu ca apa pe care nu pot să o descriu. Deşi erau aşa de grele, toate pluteau.

Noaptea am avut un vis. Se făcea că am lăsat mintea deoparte. Sau ea s-a dat la o parte. De fapt trăiam cu sufletul, sau cu tot întregul meu, din care mintea nu mai făcea parte minte. Era o senzaţie de libertate vie.

Alte articole din categorie: