Autor: miruna
Data: 04-Apr-2003 12:01
Servus Nono
Cam pe la 16 ani, cu siguranta, ardoarea si, aproape, impertinenta varstei, sustineam ca gestul cel mai egoist este acela de a aduce pe lume un copil, de la care nu ai cum obtine acordul de a fi condamnat la suferinta. Pentru ca, orice ar face parintele, oricât de altruist ar fi, copilul nu va intelege de ce l-a intepat albina careia el nu a vrut sa-i faca nici un rau; nu va intelege de ce doamna invatatoare il depuncteaza fara nici o jena in favoarea altui copil a carui mamica ii tot face cadouri; nu va intelege de ce prietenii il insala, de ce persoana iubita il paraseste; de ce ... Suferinta dublata de neintelegere. Apoi alte suferinte, nediminuate de faptul ca intre timp a mai invatat cum merg treburile pe lumea asta.
Si totusi, am devenit mamica. Si nu mi-am putut apara copilul, si nici nu-l voi putea apara, de toata nedreptatea, de toata nemernicia acestei lumi. Incerc sa-l pregatesc putin mai bine decat am fost eu. Dar nu este usor sa-l inarmezi corespunzator fara a-l deforma, fara a-l transforma in ceea ce detesti. Este foarte greu si ca adult matur sa ramâi tu, fara sa abdici de la pricipiile tale, asumându-ti consecinte care i-ar putea afecta si pe ceilalti. Nu voi uita niciodata figura si tonul lui Matei, proaspat boboc, disperat ca nu-i ies cum trebuie temele, ca nu citeste bine, ca, dupa ce ca trebuie sa mearga la scoala zilnic, nici acasa nu scapa de spectrul ei; exasperat de toate astea, plângând in hohote, a exclamat "Mai bine nu ma faceai!"
Matei cel de astazi stie foarte clar ce are de facut: o sa se insoare cam dupa 30 de ani, iar pe la 35 va avea primul copil.
Da, privirea semenilor poate fi o arma nemiloasa. Dupa operatiile repetate, la ochiul afectat am facut cataracta traumatica. O chestie foarte interesanta pentru cei din jur, pentru unii din ei, care ma fixau insistent, ba parca isi schimbau si pozitia sa fie siguri ca nu se insala. E adevarat ca atunci când te uiti in ochii omului, e mai dificil sa-ti ascunzi interesul pentru exact obiectul privirii. Dar unii nici nu gaseau de cuviinta sa o faca. Ii priveam cât puteam de calma, surâzatoare si intelegatoare, ca si cum asi fi rostit: da, asa e; acum ati terminat? puteti sa-mi spuneti de ce ati venit? Pe unii ii simteam usor rusinati, parca necajiti de descoperirea facuta. Erau si din cei satisfacuti, o satisfactie stiintifica, desigur!
Si eu am avut parte de jeguri umane prin spitale (ca tot sunt prelegerile de joi despre limbajul nonviolent!): in noaptea de dupa una din operatii, n-a venit asistenta sa-mi faca antibioticul. La insistentele mamei, a raspuns in sila ca "a facut-o colega" (desi nu era de tip "retard") si cu asta, basta.
Din octombrie 1999 mama mea face citostatice. (Doctorul ei este atât de mirat de rezistenta ficatului, incât mai are putin si nu-i mai prescrie nimic, pe motiv ca "nimeni nu a facut atâtea cure!") A refuzat operatia. Si-a personalizat tratamentul complementar dupa cum a avut chef: sucuri de legume si fructe, ceaiuri pentru ficat, fructe multe, argila. A facut si putina reflexoterapie, dar nu i-a placut terapeuta, ca era prea vorbareata!. Nu a renuntat nici la carne, si in general nu si-a impus nimic radical sau macar ceva mai strict. La inceput ii mai aduceam articole, prospecte, tot felul de informatii. Apoi am renuntat, nu avea nici un rost, si-apoi, era alegerea ei. Câteva luni pe an (anul trecut - 6) le petrece impreuna cu tata la tara, singuri si independenti, facându-si singurei toate rosturile. Ii mai ajuta si vecinii uneori. Noi ne ducem mai mult ca musafiri, mult prea rar, iar o parte din vacanta le mai ducem si nepotul pe cap. Bine, asta e o bucurie pentru ei, si un factor pozitiv. Faptul ca se pot descurca singuri, miscarea, aerul, peisajul, toate actioneaza ca cel mai eficient medicament. Cât sunt acasa, se duc in fiecare vineri si in fiecare duminica la biserica. La tara, se duc doar duminica, la 2 km. Cred ca revenirea la biserica este elementul cel mai important.
Cristian nu cred ca este invidios. Poate putin "jaluz" ca "partea lui" este constituita din alt gen de mesaje, ca pentru el, cel de-acum.
Nono, nu pot sa spun cât iti multumesc pentru ultimul mesaj!
Si iarasi, nu pot sa inchei fara povestire.
Eram in ultima clasa de liceu, in vacanta de iarna, dimineata devreme, când m-a trezit telefonul si am fost anuntata ca mama a avut un accident de circulatie, nimic grav, si este la spitalul X. Am procedat cu calm si metoda, luând bani, batiste, si ce mi-o fi mai trecut prin minte. Când am vazut-o pe mama, sustinuta din ambele parti - avea o fractura de tibie - si cu fata toata o rana - era de fapt o julitura superficiala, dar foarte spectaculoasa - mi-a pierit instantaneu toata stapânirea de sine. Si, in aceste conditii, ce spune proaspata victima a unei "Broscute"? "Nu te speria, n-am nimic, stai linistita!"
Te pup, Nono, si numai bine.
miruna
|
|
contul meu 
abonare newsletter
