Autor: miruna
Data: 01-Apr-2003 14:21
Servus Nono
Da. Suntem responsabili de tot ceea ce gândim, rostim si facem. Si primim ceea ce meritam chiar in aceasta viata (despre altele, nu ma simt in stare sa discut), nu ca "plata si rasplata", ci ca "actiune si reactiune". Atunci când, urmare a unei fapte rele in viziune personala, ni se intâmpla ceva neplacut, legatura este mai usor de facut. Mai dificil este atunci când nu ne dam seama de gresala noastra si nu putem face nici o conexiune intre belelele care ne vin pe cap si faptele noastre. Si le repetam. Si iar ne simtim nedreptatiti. Si mai ciudat este cand intelegem ca gresim, dar nu schimbam nimic.
Cand am facut dezlipirea de retina, eram foarte nedumerita, de ce mi s-a intâmplat tocmai mie asa ceva, ca doar nu furasem, nu dorisem raul nimanui? Dar in urma cu patru ani facusem un avort. Si inca am scapat usor, pentru ca "apucasem" (este expresia folosita de oftalmolog) sa inteleg ce inseamna "starea binecuvântata" si sa devin mama.
Un exemplu recent. In urma cu doua saptamâni, i-am spus fiului meu, care are acum aproape 18 ani, ca nu au mai ramas bani pentru meditatii. Sarcina anuntarii profesoarei de germana, cu care a inceput pregatirea relativ recent si de la care mai absentase de curând, mi-a revenit mie, ca sa nu para chiulangiu. M-am jenat sa-i spun "Doamna, saptamâna asta nu avem bani, iar saptamâna viitoare nu vom putea achita si lectia de acum, pentru ca vor urma alte facturi, etc". In concluzie, am mintit ca odrasla este racita. Vinerea trecuta Matei avea febra ca in vremea copilariei, dureri de cap, ameteli, ma rog, tot tacamul unei viroze adevarate. Medicamentele prescrise au costat cât lectiile de germana pe o luna. Asta este, eu nu am voie sa mint, nici macar fara miza. Si e corect asa, oamenii ar trebui sa se poata intelege normal, fara sa recurga la prostii, "ca oamenii".
Dar principiul "actiune si reactiune" se aplica si gândurilor si faptelor "bune" (mai degraba normale). La putina vreme dupa "89, o vecina ne-a intrebat daca nu vrem sa vindem scaunelul pentru transportul auto al copilului. Pe vremea aceea inca nu se gaseau in comert, deci nu aveam o referinta pentru pret. Un prieten ne-a sugerat 1500 de lei. Ni s-a parut imens, si l-am dat cu mai putin. La nici doua saptamani dupa "afacere", cu banii respectivi am cumparat un cort mare, plus o saltea pneumatica dubla, cu care inca ne mai facem concediile. Sunt convinsa ca, daca am fi vândut scaunelul cu 1500 lei, am fi cheltuit rapid banii si nu ne-am fi ales cu nimic.
Cu agresivitatea, sub diverse manifestari, lucrurile sunt ceva mai nuantate, ma rog, asa le percep eu. Pe la 12-14 ani, primavara, colegii veneau cu pui de sopârla la scoala, si ne speriau. Cu cât oroarea, si chiraiala, fetelor era mai mare, cu atât erau mai insistenti. Ca sa scap, mi-am manifestat interesul si dorinta de a mângâia lighioana. Din clipa aceea am fost lasata in pace. Cel mai interesant este ca senzatia pe care am avut-o la contactul cu sopârlita a fost foarte placuta. Puiul avea pielea moale si catifelata. Altfel spus, pe lânga eliberare, infruntarea temerilor poate aduce si lucruri placute.
Prin adolescenta, incepusem sa evit sa ma uit in ochii necunoscutilor, pentru a nu-mi putea fi gresit interpretata privirea. Pentru cine avea cuvintele gata pregatite, asta oricum nu conta, dar cred ca au fost descurajati destui potentiali agresori.
Printre oamenii normali mai exista o categorie de agresori, cei care isi aleg victimele dintre persoanele mai retrase, mai timide, mai sensibile, mai civilizate, mai vulnerabile, din punctul lor de vedere. Când nu le pot evita agresiunea si nici nu pot mima nepasarea, ripostez, in general la un nivel superior atacului (am observat ca astfel de oameni au o anumita doza de lasitate, si nu mai repeta agresiunea daca au primit o riposta dura). Tot un fel de infruntare a temerilor. Ce poate genera agresivitate, aceea considerata normala? Cred ca o multitudine de factori: frustrare, deficit cultural, factori endocrini, poate si factori ereditari, spiritul vremii, dezradacinarea, ... , si, in ultima instanta, instinctul de aparare.
Imi pare rau, nu prea pot vorbi, nici in scris, la modul general, abstract, raportez tot la propria experienta. Relatez ce stiu, nu dau exemple. Sper sa nu te fi plictisit prea tare atâtea povestiri.
Cu sinceritate si prietenie.
miruna
|
|
contul meu 
abonare newsletter
