Mi-e primăvară mereu

Plouă! Picuri mari de lacrimi grele sărută obrazul geamului, și
împietrite în tristețea lor răman acolo.
Privesc geamul, ca pe o oglindă a sufletului meu. Plouă peste
neliniștile, tristețile, neputințele, încercările, loviturile mele.
Am învățat să primesc lovituri. Ba, mai mult, le caut. Dacă cineva
m-ar fi pocnit peste obraz, poate aș fi amorțit puțin, sau poate n-aș
fi simțit lovitura, că știu să mă încarc de energia ei, să întorc
obrazul celălalt, apoi să merg mai departe. Fără tristețe, ură,
răzbunare.

Recent am primit altfel de lovitură. Cele mai frumoase lovituri vin de
la bărbații din jurul meu, care-mi inspiră multă milă. Fără să vreau,
îi provoc ca să mi le dea. Văd, simt, aud, toate emoțiile lor
negative, constat felul caracterului.
Sunt vie. Știu să lovesc. N-o fac tot timpul. Forma de energie care se
declanșează este imensă, și poate, uneori periculoasă.

M-a curentat lovitura lui dată de la distanță, cu toată răzbunarea,
ura, indiferența, din uscăciune sufletească. M-am speriat. Am
tresărit. Am respirat. Cineva din mine, brusc a sărit să se apere. Ca
in garda. Toate simțurile la apel. Eram în pijama în pat, cu laptopul
în față. Șocul m-a trezit, deși nu dormeam. M-a încărcat de o energie,
pe care n-o pot descrie, dar pot sa-ți spun, că am avut un ritm la
scris, fără greșeli, mult și bine.
Încep să înțeleg, abia acum, cu mintea mea de găină tristă, cam ce
lecții primesc, în viață, că n-am plecat de la budozen, deși
frămantarea mea acum era alta, acum, și anume, cum este cu RESPECTUL
ca armă în fața adversarului.

Nu mă cobor. Urc mereu. Sunt pregătită să fiu mai sus. Sincer. Nu-mi
atribui ce nu merit.Învăț, că pentru fiecare treaptă pe care urc,
înseamnă că urc în mine, în viață, apoi mă așez să mă odihnesc, merg
mai departe. Adresa o știe mereu Dumnezeu. Eu sunt mioapă.

Fiecare zi pare o alta, care aduce un truism drăguț pe buzele uscate
ale tuturor, ce nu le-ar umezi nici un ocean.
Energia lui negativă m-a încărcat, m-a ridicat, mi-a dat impuls la
scris. M-a făcut nebună. Am luat-o ca pe un compliment. Sunt vie! El
n-are cum știi asta. El nu suportă la mine asta, așa cred. Și pană la
urmă, care-i starea de normalitatea astăzi? Angoasa,depresia, psihoza
scleroza și alte forme clinice? Pastila fericirii dată de psihiatru?
Mă uit în jur, mă doare tot ceea ce vad! Pastilele își fac efectul o
vreme, apoi, trebuie altele noi, pentru că s-a obișnuit organismul…
Scuze, dar nu mă încadrez în schemă.

Revin. Primesc lovitura. Acționez. Mă ghemuiesc în mine, de frică, de
apărare. Cineva din mine se trezește. Este o formă de energie. Ridic
capul, de acolo din mine. Simt de unde vine lovitura următoare. Nu
mi-e frică să o primesc. Penru că trece prin mine, nu-i simt durerea.
Exprir, acolo ghemuită în mine, apoi expir cand mă ridic. Lovitura
primită nu scoate o formă de violență din mine. Nu saltă adrenalina.
Sunt calmă, în așteptare. Și oare este forma de energie tradusă în
cuvantul RESPECT?

În astfel de momente nu simt nevoia să lovesc, ci să mă apăr. Și-l
privesc pe celălalt cu milă. Mila de a lovi.
Trei lovituri, pe care le-am primit în viața asta, n-am să le uit. De
acolo m-am ridicat. De acolo am văzut ce am primit prin cea am făcut
în sală.
Prima situație: veneam în sală, ca să învăț să mă bat, pentru că eu
mereu băteam în mintea mea pe cineva. Tot ce mă învățai, mi se părea,
pueril. Nu credeam în lovitura mea, știam că nu mă pot apăra.
Și am primit în viață lecția.
În holul blocului mă aștepta unul, pus de nebun, să mă bată. Se
întampla acum 12 ani. Aveam tocuri, fustă scurtă, o poșetă cu niște
nimicuri femeiești în ea, o cheie. Cand am ajuns în fața blocului, am
simțit printr-un semnal interior, așa ca un ceas care te trezește,
ceva suspect. Cineva din mine simțea pericolul. Între etaje m-a lovit
peste față, dar lovitura lui a atins ochelarii, c are au zburat. S-a
stins lumina. Nu mai aveam nevoie de ei. Din instinct mi-am aruncat
mana spre gatul lui, iar unghiile i-au ras fața. A fugit pe scări
șchelăind. Nu uit lovitura aia, care a pornit din mine, pe un fond de
relaxare. Nu era forță fizică. Cand vrei să dai un pumn, de multe ori
încorzi mușchiul, închizi pumnul, apoi dai. Greșit! Nu era așa, ci
mana mea relaxată a zburat în gatul lui. Doar o lovitură. Am învățat
atunci, că ținta este motivația pe care o am în mine, ca să reușesc.
Apăram cheia din geantă. Că bani n-aveam.
Am venit în sală la budozen. Credeam în lovitură. Știam că trebuie să
mă învăț să nu mă mai bat cu nimeni nici în mintea mea. Priveam
respectul loviturii. Trăiam respectul ei.
A ieșit soarele. Îmi rade, ca după plans, Îmi șterge lacrimile de pe
obrazul interior. Îmi mangaie privirea. Îmi oblojește rănile. Alină
cicatricile din inima mea, unde am adunat urne întregi de iubiri
apuse.

Uite, o pasăre! Ciripește vesel la geamul meu. Îmi vine să vorbesc cu
ea. Parcă mă înțelege. Îmi place să cred asta. O iubesc. O respect,
nu-i așa?

A doua situație: s-a întamplat la fostul serviciu, acum cațiva ani.
Atunci te-am sunat, speriată. M-ai pus să vizualizez săculețul meu cu
care vin la sală, să-l frămant în maini. Era forma de energie, de
protecție, la care speram, pe care am primit-o.
Întamplarea: o colegă mă ura, pentru că munceam cinstit, îmi făceam
treaba, iar ea mă considera un monstru din vina căruia, pentru că
nu-și făcea treaba îi era frică că va fi dată afară. Știa o instituție
întreagă, cum mă calcă în picioare, mă bate, și nu știu ce-mi mai
făcea ea mie. Am aflat tarziu. În ziua cand m-a acuzat că i-am furat
ochelarii, din ură, răutate, prostie, eu nu fusesem la serviciu. Avea
dioptrii mici, față de mine. Rama ei costa zece milioane, a mea de
vreo 50 lei, și fără partea de jos, pentru că am dioptrii mari. Mă
bătea și i-am furat ochelarii.
Șeful serviciului, (...) fost kaghebist, ne-a adus față în față.
Poate că a crezut că vede două femei trăgandu-se de păr. Am ajuns în
fața ei demnă, calmă, și o liniște ireală. Mintea mea era senină.
Venind spre mine, a făcut trei pași vorbind urat, ridicand palma
asupra spre mine, și s-a oprit brusc, ca și cum s-ar fi dat de un zid,
prin care nu ar fi putut trece. A lăsat palma jos. Era la trei metri
în fața mea. I-am spus scurt, pe ton calm: Nu sunt vinovată! Nu ți-am
luat ochelarii!”. Nu s-a apropiat de mine. Nu m-a lovit. S-a întors și
a plecat. Am ras în sinea mea. N-am urat-o niciodată pe fata asta.
Nici atunci, nici acum. Era o victimă propriei leni, rea voință,
minciună. Așa vroia să fie.
A fost primul moment cand am realizat că trebuia să scap de niște
angoase din mintea mea, pe care le frămantam mereu. Am suferit crunt,
că m-a acuzat că i-am furat ochelarii. Nu am putut manca o săptămană.
Am băut lichid. Nici dulciuri, nici ciocolată. Da, ciocolata nu avea
gust. Mi-a trecut greu. Eram acuzată de ceva ce nu am făcut.
Atunci am constatat ce înseamnă să te înalți în tine. Fără ajutorul
tău nu aș fi reușit. Era o altfel de luptă. O situație de viață care
m-a trimis din nou în sală, pentru că eu găseam alte ocupații, fugeam
de mine, ceva confortabil, care să fie o scuza venirii spre budozen.
Știam că trebuie să fac curat în mintea mea. Luasem hotărarea asta,
însă nu știam cum să procedez. A trecut ceva vreme, și declicul s-a
produs, altfel. Simplu, frumos. Depindea de mine să schimb acolo. Am
pus ceva frumos, am pus situații de viață pline de bucurie.
Și am mers înainte. M-am întors în sală cu bucuria că știu ce înseamnă
să urci, în mine, în mintea, în viața mea.
Repet: prima lovitură a fost în plan fizic, ca să cred în gravitatea
ei, forța, și cat poate nenoroci. A doua situație, s-a întamplat
într-o relație umană, și eu trebuia să învăț să fac curățenie în
gandurile, stările negative, tristețile în mintea mea. Să fiu
prezentă în ceea ce fac. Total, radical, în situația respectivă,
inclusiv gandul meu să fie acolo.

Ultima lovitură: venită de la distanță.
Acestea-s loviturile cele mai tari. Se propagă cu o forță enormă.
Tunet, trăznet, electrocutare. Tu-mi spuneai mereu că răutatea
oamenilor funcționează ca magia meagră. Bine ai spus! Simșeam o undă
de șoc, care vene de undeva, declanșa o vomă psihică în mine, mă
simțeam țintită în perete. Și eram la distanță de cei care-mi vroiau
răul, fără să le fi făcut ceva.
Truismul ăsta, că viața este o luptă e doar pentru oameni care nu știu
să lupte, ci doar să atace, cu toate emoțiile negative din ei, că nu
se pot ridica.

Alaltăieri, forța cu care un prieten, care s-a enervate pe mine,
declanșată de ura, și nefericirea lui, m-a înălțat. E pentru prima
oară cand am respirat-o fără să știu că trebuie să fac asta. M-am
încărcat, și apoi am scris, la carte. I-am și spus că am intors
obrazul să mă lovească din nou, că știu să primesc lovituri. Probabil,
că femeile din jurul lui fac așa de mult scandal, că au sindrom de
țață romanească, obținand de la el, tot ce au ele de obținut. Cu mine
a dat de altceva.
Plansul mă salvează. Sunt și eu o biată femeie. Îl exteriorizez. Vine
singur. Am plans pană n-am avut lacrimi, am ras în viața asta de mi-au
dat lacrimile.
De aia m-am apucat serios de scris. Sunt vie! Vreau să transmit din
energia mea bună, oamenilor triști, să-i fac să radă pentru tot cat am
plans eu în viața asta. Rasul relaxează, binedispune, aduce seninul în
suflet, bucuria în inimă, fericirea în viață.
Oamenii au nevoie de asta.
Și eu am nevoie.
Mă simt împăcată și am iertat pe toți care mi-au făcut rău.

Primăvara m-am îndrăgostit, primăvara m-am căsătorit, primăvara am
divorțat. Și m-am îndrăgostit din nou. Punct și de la capăt. Mi-e
primăvară mereu. C e vie-i primăvara!

Multumesc pentru tot ce m-ai invatat, si ma inveti mereu, Mario!
...
M. A

Alte articole din categorie: