Va propun o pagina care sa sumeze experientele traite de voi la limita vietii.
Voi sparge gheata povestindu-va ce senzatii am trait in timpul unei operatii pe care am suferit-o in luna mai 1991, la varsta de 23 de ani.
Operatia nu fusese o urgenta; nu am ajuns in spital la limita vietii; chiar asteptasem 3 saptamani ca sa-mi vina randul pe masa de operatie.
In timpul operatiei m-am gasit la un moment dat intr-o lumina mare si calda. Era o lumina usor laptoasa cu tenta alb galbuie (galben lamai). Pentru a defini corect culoarea, nici una dintre nuantele pe care le cunosc nu se potriveste foarte bine : nici alb, nici galben lamai si totusi era si alb si galben lamai, in orice caz o culoare pe care n-am mai intalnit-o niciodata. Nici caldura nu este usor de definit : ma inconjura cu totul acea caldura, era placuta, nu sufocanta, nici uscata, nici boare.
Sentimentul era de fericire ABSOLUTA. Nici o grija, nici o durere. Posibil sa fi simtit sentimentul la nivelul plexului solar. (Fara a avea contur corpul meu resimtea fericirea undeva in centrul sau.)
In tot acest timp nu am auzit nici o voce, nici interioara, nici exterioara. Nu am vazut nici corpul meu, nici pe al altcuiva, nici un tunel.
Dar stiam in toata fiinta mea ca mor, ca fara sa resimt deplasarea ma indrept catre lumina aceea care se marea oarecum si era blanda si calda. O pace adanca imi cuprinsese fiinta. N-as putea spune ce eram eu. Caci n-aveam trup sau, altfel spus, nu-mi defineam contururile si nici nu intra in zona mea de interes acest lucru. Nu ma chinuia nici o curiozitate. Luam totul firesc. In acest cadru moartea mea era fireasca, desi inainte de operatie nu mi-am pus nici macar o clipa problema ca voi muri.
Apoi s-a inaltat in mine ca un strigat ideea ca aveam un copil. Ca pentru copilul meu nu am voie sa mor. Destul de repede s-a terminat totul. Purtam in mine o umbra de regret dupa lumina aceea, dar in acelasi timp gandul la fiul meu era mult mai puternic
Prin anul 1992 am citit intr-o carte a lui Carl Sagan, al carui titlu nu l-as putea reda exact, ca este posibil ca efectul anestezicului sa fie activarea unui centru al memoriei primare care ne readuce in clipa nasterii. De aceea apare viziunea tunelului, apoi a luminii si a starii generale de bine. In acest context vreau sa mentionez ca am fost nascuta prin cezariana. Deci nu puteam vedea nici un tunel.
Nu doresc sa vorbesc despre comentariile care se fac in jurul acestor intamplari. Nu este treaba mea s-o fac.
