Cred ca am un fel de problema.
Pentru a-mi fi mai usor sa o exprim, voi porni de la un citat din Wilhelm Stekel - Psihologia eroticii feminine: "Ca femeie catolica, veti putea juisa cu barbatul iubit doar daca va veti casatori. Aceasta este imperativul religiei dvs. interioare."
Nu sunt catolica, insa simt acelasi imperativ al credintei mele, a relatiei mele cu Dumnezeu. Am 22 de ani si nu am o viata sexuala activa. Ma consider si sunt considerata ca fiind foarte deschisa, departe de conformismul "orb", insa ceea ce simt pe planul sexualitatii e considerat depasit de toate persoanele din jurul meu.
In viziunea mea suntem ca niste copii care ii apartin lui Dumnezeu, si El la momentul potrivit, ca un parinte iubitor, incredinteaza femeia barbatului si barbatul femeii implinind relatia pe care o are cu noi cu o a treia persoana. Orice alta libertate sexuala pe care ne-am asuma-o inafara unei relatii binecuvantate de Dumnezeu ar deteriora aceasta legatura cu El in sensul ca ne semnam singuri caderea, condamnarea, renuntarea la mantuire...
VA ROG sa imi spuneti, VOI cum simtiti in adancul sufletului vostru???
