Zilele trec una dupa alta, parca mereu aceleasi si parca tot mai putin
convingatoare. S-a intimplat cu ceva timp in urma sa gasesc o poarta
deschisa si sa ies pentru o vreme din acest joc cu reguli expirate. Din
pacate n-am reusit sa tin ochii deschisi atit cit era necesar si m-am
trezit suspendat intr-un spatiu prea mare pentru "ceea ce pare a fi" si
prea mic pentru "ceea ce este"! Asta inseamna ca nu mai pot gusta din cupa
uitarii, dar nici apa vietii nu-mi este la indemina!
Tu esti primul pas, parcursul drumului si capatul lui! Tu esti speranta de
acum si certitudinea de maine! Esti dorinta dintr-o lume de vis si
implinirea din realitate!
Daca totul este infinit, iar Tu esti totul, cum as putea eu o farima, sa ma
situez in afara Ta, iar Tu sa nu fii in mine? Cineva spunea: "Toata lumea
cunoaste ca picatura se pierde in ocean, dar putini sunt aceia care stiu ca
si oceanul se pierde in picatura!"
Trec peste toate cuvintele de mai sus si ma trezesc acolo unde sunt acum:
pe scaun, la un birou, scriindu-Ti. Incerc sa compar, sa ma aduc
brusc cu picioarele pe pamint, dar vai!... stiu in adincul fiintei mele (si
asta imi este de ajuns), ca cele spuse intaia oara pe aceasta pagina, sunt
mai reale decit atingerea stiloului.
